De ieri seara nu sunt in stare de nimic, parca mi-a cazut Cerul in cap: a murit Ghita Gruia, unul dintre putinii oameni din miile pe care i-am cunoscut in viata care mi s-a parut cu adevarat nemuritor! Nu un om cu o posteritate perena, cum sunt atatea mari personalitati, ci unul care nu trebuia, nu avea cum sa moara. Desi in ultimele decenii nu prea aveam cum sa-l vad, statea in Mexic, cu familia (mi-amintesc ce mandru era de fiica lui, producatoare generala la cea mai mare retea TV din America Latina, Televisa, unde el insusi condusese intr-o vreme departamentul sport), venea rar pe acasa, l-am simtit mereu aproape, poate si pentru ca, spre uimirea mea, parea ca ma considera prieten.


De fapt, era prieten cu toata lumea, un izvor de buna dispozitie, cu momente de contrapunct, nostalgice. De altfel, in afara de cateva repere voi transcrie, pur si simplu, aici amintirile unei alte mari figuri a sportului nostru, Cristi Gatu, din cartea calda inca, asa cum a iesit de sub teascurile tipografice, a lui Horia Alexandrescu, “Steaua lui Gatu”. Horia, un gazetar sportiv de exceptie, dar si un autor productiv de carte sportiva, a fost el insusi un handbalist decent, intr-o perioada in care handbalul nostru era dominat de cvadrupliĀ  campioni mondiali!

Asadar, vorbim de singurul campion mondial din istoria sportului, dupa stiinta mea, si inca dublu, care a debutat direct in echipa nationala de seniori, nu a trecut deloc in sportul respectiv, aici handbalul, pe la incepatori, juniorat, tineret, ci direct la seniori. La 21 de ani, iar in mai putin de 3 ani devenea campion al lumii, in 1964 (a implinit anul acesta, pe 2 octombrie 75 de ani), la 1 an si jumatate de la debutul in handbal era campion national cu Steaua (a fost, in total, de 8 ori), dar pana atunci a fost campion national de atletism, la aruncarea sulitei si triplusalt (!!!), pentru ca, pentru un an, sa joace volei in prima divizie.

“Vezi tu, imi spunea deschizand larg bratele, sunt anormal, am o anvergura a bratelor cu totul neobisnuita, m-au masurat la Academia de sport din Mexic, dadeau din cap a neincredere”. Era ca un urias condor cu bratele acelea, parca amenintatoare, dar si protectoare in acelasi timp, pentru ca pe figura ii ramanea mereu acelasi zambet greu de descris, ca si cum s-ar pregati de o pozna, de o farsa, dar si ca o invitatie la prietenie, la “hai sa ne simtim bine”, nu stiu sa spun mai mult, credeti-ma.

Asa incat, cum am promis, ii dau cuvantul lui Cristi Gatu, prin intermediul lui Horia Alexandrescu, deschizand cartea lansata acum doar 10 zile.

“In 1968 am venit eu (este vorba de venirea la Steaua, n.m., LO). La venirea mea, echipa era proaspata campioana europeana, dupa foarte incinsa finala cu Dukla Praga, campioana Cehoslovaciei. Belu, Alboaica, Rosescu, Savu se pregateau sa paraseasca Steaua. Nucleul ramanea sa fie compus din Gruia, Otelea, Dinca, Ion Popescu, Goran, Marinescu si cu mine. Dintre toti, marea personalitate care dominase pana in 1972 Steaua a fost Gruia, omul care a exercitat o uriasa influenta asupra tuturor jucatorilor. Noi, ‘restul echipei’ asiguram circulatia mingii, noi munceam adversarul si-l suceam pana il nauceam, iar Gruia era responsabilul cu loviturile de gratie. Pentru el se faceau toate schemele, pentru el trageam cu dintii in teren, pentru ca dumnealui, stangaciul cu numarul 10 (ca sa vezi, parca vorbeste Dan Petrescu de Hagi, n.m., LO), sa sara scurt si sa-i execute pe toti portarii, cat ar fi fost ei de renumiti, cu aruncari naprasnice, din orice unghi si de la orice distanta.

Simpatic, usor adaptabil oricarei societati, legendarul ‘Gurita’, care incepuse sa prezinte semne evidente de calvitie – ‘parul prost paraseste capul destept’ era teoria lui! – facea fata cu acelasi recunoscut succes intr-o discutie despre cosmonauti sau despre Baudelaire. Sa nu uit, in momentele lirice, nu putine de altfel, Gruia era si un excelent cantaret de romante. Si cum mai era Gruia? Personalitate foarte puternica, forta uneori iesirea in evidenta, indiferent de mediul in care se afla. Pe atunci, setea aceasta permanenta de randul intai, setea de prim-plan, mi se parea cateodata usor ridicola. Acum insa il inteleg perfect: Gruia era nascut sa fie vedeta! Aplaudat de toata lumea cand juca, era obisnuit, simtea nevoia sa fie cultivat ‘ca o stea’ in orice imprejurare (…). Adevarul este ca avea destule motive sa ceara multe si mult de la toti. Pentru ca era mare! Era un urias – la propriu si la figurat – al handbalului romanesc si mondial! (…). Gruia a fost, sunt convins, la vremea lui, un adevarat Pele al handbalului”