Asadar, Marian Dragulescu a ajuns “oaia neagra” in aceste zile pentru ca a cerut sa i se recunoasca munca. Purtatorul de cuvant al guvernului, fostul nostru coleg Dan Suciu, a iesit la Digi Sport pentru a spune niste grozavii: “Este regretabila atitudinea asta revendicativa a domnului Dragulescu (…), discursul sau a degenerat”. Sau “Nu vom reveni si nu va exista o alta majorare sau alta premiere, este un subiect inchis, tehnic nu se poate realiza. Mi se pare o lipsa de solidaritate deplasata din partea domnului Dragulescu” etc, etc.

Pe retelele de socializare, mizeria e totala, unii indraznind sa-l faca pe marele campion “cersetor”, “gretos”, cate si mai cate astfel de orduri! Inainte era o vorba: hartia suporta orice! Nu-i adevarat, e nimic pe langa ce suporta internetul, din lipsa de elementara decenta a multora!

Actiunea lui Marian Dragulescu, o spun din toata inima, este deplin justificata, pentru ca nu a cerut altceva decat tratament egal si legal pentru toti sportivii acestei tari in ce priveste performanta (nu a cerut un salariu mai mare ca antrenor de juniori la Steaua decat o handbalista din lotul de 12 de la Baia Mare, de pilda), respectul cuvenit si respectarea legilor.

Nu a cerut, de fapt, nimic, el a renuntat la mult mai mult. Pentru toti cei care nu stiu despre ce este vorba cu adevarat, haideti sa punem lucrurile la punct chiar acum si aici.

La 1 ianuarie 2015, campionul roman de gimnastica Marian Dragulescu renunta la renta viagera cuvenita pentru trofeele cucerite, o suma decenta, dat fiind ca si el a adunat cat nu au cu totul 100 de tari de pe glob ca medalii, si revine in sala ca sportiv. La 35 de ani, impliniti pe 18 decembrie, de la 6 ani in sala de sport, dintre care 20 la galere, adica gimnast in toata puterea cuvantului, de peste 17 ani, adica de la 17 ani si jumatate, medaliat la marile competitii (primul bronz, in 1998, la Europenele de la Sankt Petersburg), de 8 ori medaliat cu aur la Mondiale (2 de argint), de 9 ori campion european (plus 3 argint si 2 de bronz), vicecampion olimpic, dublu medaliat cu bronz la JO de la Atena. 27 de medalii in total, dintre care 17 de aur!

Cu un singur gand: sa se califice la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro, pentru a incerca sa ia singura medalie care ii lipseste dupa 30 de ani de munca la greu: medalia olimpica de aur. Ca sa ne lamurim: el trebuia sa anunte revenirea in activitate (deci, si sa renunte la renta viagera, la banii de care il acuza unii acum ca ii cerseste) pentru ca exista in sportul de mare performanta conditia anuntarii forurilor internationale a locului in care se afla, in orice moment, un pretendent la Jocurile Olimpice, ca sa poata fi controlat oricand, inopinat, antidoping.

Munceste Marian Dragulescu, doar pe leafa de antrenor cu juniorii si pentru vreo indemnizatie de care un fotbalist venit pe aste meleaguri din Haiti sau Cote d’Ivoire nici nu s-ar da jos din pat, asa vreo 11 luni si considera ca este pregatit sa se prezinte la Campionatele mondiale de la Glasgow, din noiembrie, unde se dau bilete pentru Rio. Nu trec 3 zile de concurs, mai putin reusite, si gimnastii se trezesc certati ca ultimii scolari de sefii olimpismului romanesc, ca nu fac si nu dreg. Se aduna Marian al meu, se ambitioneaza cum numai un mare campion stie si cucereste argintul la sarituri, la cateva miimi de aur, obtinand si calificarea mult visata la Jocuri, conform regulamentului.

Bucurie si nu prea (de ce sa recunoastem noi ca ne-am grabit cu critica?), desi si Larisa Iordache a luat bronzul la concursul complet, la individual compus, fiind, de asemenea, calificata de drept la Rio, dupa care, conform legii si insistentelor MTS, premierea se suplimenteaza si se ajunge, pentru argint, la imensa suma de 37.000 lei. Probabil (nu stiu cat e, exact, renta lui Marian Dragulescu, dar nu poate fi mica din motivele aratate) mai putin de jumatate din cat a pierdut renuntand la banii lui, munciti intr-o viata de sportiv. Pentru unii, intr-o viata de om, sunt multi pensionari cu 30 de ani de activitate.

Restul il stiti, dar ceea ce este cu adevarat incredibil este ca, in loc sa se recunoasca o, sa-i zicem, lipsa de abilitate, si sa se indrepte in liniste lucrurile, onor oficialii continua sa calce in strachini. Ma opresc aici, sunt mult prea mahnit de intorsatura asta grotesca. Apoi, nu vreau nici eu sa-mi ies din fire, cum se pare ca se cam intampla zilele astea.

Asadar, intr-un an in care am avut cele mai proaste rezultate din istoria sportului nostru, fara nicio medalie de aur la Mondialele pe sporturi olimpice, cu doar 4 de argint si 3 de bronz, cu numai 33 de sportivi calificati cu biletul in buzunar pentru JO (printre ei nu se afla si handbalistele, poate s-a uitat), exact asta ne mai lipsea. Sa-i facem si pe cei mai buni dintre ei sa se simta neglijati, discriminati, uitati si, iata, chiar batjocoriti, certati! Asa e, nimeni nu ne poate face mai rau decat noi insine…

PS. Din cate il cunosc, din cate a aratat de atatea ori in viata, Marian Dragulescu poate trece peste aceste momente, dar si ceilalti trebuie sa stie ca putina liniste n-ar strica. Poate li se pune inregistrarea cu solul acela in care a cazut aproape direct in cap, cand era sa-si rupa gatul. Meserie periculoasa, daca nu ai starea necesara…