O etapa care se anunta, ba chiar s-a si desfasurat astfel, linistita, cu obisnuita caratura a ciclistilor din echipele care cauta sa se faca remarcate, prinsi in preajma sosirii, un traseu plat, s-a incheiat in aceeasi nota, cu o victorie scontata, a sprinterului sef al plutonului, italianul Elia Viviani (Quick Step).

Tricoul ciclamen, al liderului clasamentului pe puncte, este, practic, adjudecat de fostul echipier al lui Sky (chiar, nu va intrebati cum de fostii alergatori de la Sky, in afara liderului, se remarca abia dupa ce pleaca de acolo?).

Acest final de etapa, care merita, prin localitatea de sosire, si o atentie din alt unghi, mi-a confirmat ceea ce incepusem sa spun, timid, cam de la inceputul sezonului: vremea trenuletelor, a rutierilor masivi care fac diferenta pe ultimii metri (gen Cippolini si alte gabarite depasite) a trecut, acum avem sprinterii fasneti, buni finisseuri, dar si tacticieni destepti, bine orientati in functie de situatia din cursa, fara sa mai fie dependenti de forta de grup.

Aceasta se intampla, pe de o parte, cred, pentru ca s-a redus numarul componentilor unei echipe, si, pe de alta parte, ca nimeni nu mai este dispus, la acest nivel, sa stea exclusiv la dispozitia altora, fie liderul care trebuie dus in caleasca, bine pieptanat si dichisit, pentru a lua caimacul, fie sprinterul, care trebuie trecut muntii cu chiu cu vai, trebusoara grea pentru marile mase musculare ale trecutului. Apropiat, de altfel.

Iata ca asa procedeaza si Elia Viviani, care, venit la Quick Step, reuseste a treia victorie de etapa intr-o singura editie de Giro, in timp ce pana acum mai avea doar una in palmares. A, Viviani se afla la a 9-a victorie in actualul sezon, la Quick Step, in paranteza fie spus.

Iar ceea ce spuneam mai sus s-a confirmat metru cu metru. Purtatorul tricoului ciclamen, cucerit dupa cele 2 etape castigate in Israel, a folosit aceasta, probabil, ultima sansa pentru sprinteri fara ajutor evident din partea coechipierilor, alegand sa ia roata altui sprinter atestat, Sacha Modolo, mai bine incadrat de coechipieri.

Zis si facut, campionul olimpic in proba de omnium a stat in pluton de la startul din Ferrara, tinand aproape cu intregul pluton de favoriti cei 170 km ai evadarii zilei, dupa care a inceput sa urce spre fata in momentul in care fugarii au fost prinsi. Iar pe ultima suta de metri, scos bine la liman de Modolo, a tasnit proaspat si ferice, adjudecandu-si un succes clar, in 3h56’24”, strabatuti in aceasta etapa lunga de 180 km.

Promiteam ca spun ceva despre localitatea de sosire, un orasel (nu-i poti spune comuna, desi are 6.769 locuitori, de vreme ce la noi Fierbinti e oras cu acte in regula…) numit ca sa zic asa cu… renumele. Nervesa della Bataglia. Denumirea Nervesa vine din epoca romana, de la numele unui potentat roman (poate chiar de la stramosii lui Nerva Traian, imparatul care, insa, este nascut in provincie, in Spania). Iar “de la Battaglia”, evident de la o batalie, anume cea din iunie 1918, care a marcat inceputul sfarsitului pentru Imperiul Austro-Ungar.

Iata cum organizatorii Giro-101 au inteles sa sarbatoreasca un centenar, acordand onoarea de cap de etapa unei localitati care, practic, nu poate gazdui nici jumatate din caravana, dar are o valoare simbolica extraordinara. Mai stiti ceva cu festivitatile care sa marcheze Centenarul in tara numita Romania?

Sa revin, insa, la cursa. Locul 2 in etapa a revenit irlandezului Sam Bennett (Bora), iar locul 3, olandezului Danny Van Poppel (Lotto Jumbo), in acelasi timp, iar podiumul clasamentului general ramane neclintit: conduce tricoul roz Simon Yates, urmat de Tom Dumoulin la 47″ si de Tibaut Pinot, la 1’04”.

Sambata, insa, avem focuri de artificii, etapa a 14-a ducand plutonul de la San Vito Tagliamento pe varful Zoncolan, la 1.730 m altitudine, cu o catarare finala de 10 km, cu denivelare de 1.203 m, panta medie de 11,8 la suta, dar si cu rampe de 23 la suta.

Calvar, nu alta, de aceea se numeste intrarea pe Zoncolan “La Porta del Inferno”. Primul mare examen al Giro-101!