SIMONA HALEP a implinit astazi visul nostru, al tuturor: a cucerit cel mai inalt varf al carierei, Turneul de Mare Slem de la Roland Garros, la 10 ani dupa titlul de la junioare si 40 de ani de la precedenta victorie finala a unei romance, a Virginiei Ruzici, in 1978.

Simona Halep (Romania, nr. 1)-Sloane Stephens (SUA, nr. 10) 3-6, 6-4, 6-1, in 2h03′ de joc de o intensitate si o calitate cum rar se vede intr-un sport in care, totusi, se joaca aproape in fiecare minut, de-a lungul si de-a latul intregii planete.

Aceasta ar fi statistica, dar desi nu ma pretind un stilist, alergand mai mult dupa informatie si semnificatii, mi-as permite o comparatie: ceea ce face Simona Halep este muzica, melodioasa, nu tuff, tuff, tuff de discoteca, cine e mai tare, ci o bucurie pentru cei care gusta arta, rafinatii chiar.

Nimic nu este simplu, ca sa nu mai spun simplist in jocul Simonei, totul este pus pe note, repetat pana la slefuirea unor veritabile arpegii, o incantare. Un lucru este sigur dupa acest turneu 2018 al Parisului: daca joaca Simona Halep spectacolul, tenisul total este asigurat, nu mai exista nicio indoiala.

Frumusetea acestui succes exceptional a fost data si de faptul ca romanca lidera mondiala a intalnit o adversara in excelenta conditie fizica si mentala, pe val, cum se spune, invingatoare la US Open anul trecut, dar, mai ales, o specialista veritabila a finalelor, pentru ca, stiti deja, Sloane Stephens a castigat toate cele 6 finale pe care le-a disputat in cariera.

Iar inceputul meciului putea sadi indoiala in mintea oricui, mai ales ca in palmaresul direct nu a existat niciun meci cu set decisiv. Sigura pe ea, concurenta, cum se spune, perfecta exact in momentele decisive Stephens a luat primele doua ghemuri, evident cu un break, si s-a impus destul de clar in prima mansa.

Indoiala insa nu a existat defel in mintea, inima si bratul Simonei Halep, care a luat totul de la inceput, nu s-a clintit nici cand a pierdut primul ghem al setului 2, pe serviciu propriu, a luat minge cu minge, punct cu punct, cautand cu rabdare si incredere punctele nu slabe, ci cele in care adversara putea sa fie data peste cap.

Si a egalat, apoi s-a dus, deloc usor, in pofida scorului, la 5-0, castigand entuziasmant un titlu pe care il merita deplin. Fericita, a urcat, precum copiii care se duc la furat cirese, escaladand gardul, in tribuna (ce semn o fi ala, prima care a felicitat-o, era acolo, a fost Nadia Comaneci!), si-a imbratisat echipa, cu insistenta pe acest exceptional profesionist si personaj Darren Cahill, familia si pe Virgi Ruzici, a plans cu trofeul in brate in timpul intonarii Imnului, a trecut prin toate momentele pe care si le-a creat singura, cu munca si viata ei dedicata performantei celei mai inalte.

Gata, vom mai avea prilejul sa vorbim in zilele urmatoare despre aceste clipe unice. Gaudeamus igitur, Sa ne bucuram, asadar!

 

Advertisements