* Ca intr-un miracol, sportul romanesc are trei zile consecutive, chiar acum, in care sarbatoreste 3 mari campioane: Nadia Comaneci, pe 12 noiembrie, Teodora Ungureanu, pe 13 noiembrie, si Gabriela Szabo, pe 14 noiembrie (poza-ilustratie a acestei postari este noul profil al campioanei, innoit chiar marti pe FB).

Astfel, pentru ca ne prinde bine mereu sa ne imbogatim sufletul, sa ne imbarbatam, poate, in zilele cenusii de toamna tarzie, iata cateva amintiri personale cu cele 3 exceptii.

Despre Nadia, un vesnic izvor de superlative, voi reproduce doar ceea ce am scris acum 3 ani, in primele texte de pe acest blog, la rubrica “Cariatide si Atlanti”, sub titlul “Nadia Comaneci, magia tineretii vesnice”.

“Pe Nadia am vazut-o prima oara in Sala Floreasca. Eram colaborator mai mult decat permanent, membrul “de teren” al echipei de la sport-Agerpres, marele gazetar Ilie Goga, mentorul tuturor, ridica telefonul, la capatul celalalt era numarul 1 in gazetaria dedicata gimnasticii, Constantin Macovei, care, aveam sa aflam, i-a spus: “Trimite neaparat pe cineva la Floreasca, la Internationale, trebuie sa vada o minune, Nadia Comaneci (sau Comanici, in primii ani era mereu pronuntata si asa, si asa). Voi dati si in strainatate, Ilie, neaparat, auzi!’.

Evident, omul de teren care eram n-a ezitat o clipa, daca spunea un specialist cu “ochi” ca al lui nea Costinel ca vom vedea ce n-am vazut… Era 1974, Nadia a luat tot, individual compus, aparatele, la o competitie de valoarea unui campionat european cel putin de acum. De altfel, cu 18 ani in urma, Campionatele europene de gimnastica avusesera prima editie chiar in aceeasi sala.

Totul devine greu de explicat, am vazut, asadar, nu numai nasterea unei stele fara egal, ca toate stelele, de altfel, ci si cele mai firesti si elegante miscari din cate le poate face o fiinta. Totul era intr-o armonie perfecta, abia intr-un tarziu mi-am dat seama: “Bine, bine, dar cat are fetita asta, care pluteste deasupra tuturor acestor femei in toata firea?”. Pai, cam 12 ani si ceva, abia urma sa faca 13 (stiti, este nascuta pe 12 noiembrie 1961, s-a potrivit sa initiez aceasta rubrica fix inainte de aceasta sarbatoare a sportului nostru).

Anul urmator, a fost Skien-ul, in Norvegia, Europenele cu 4 medalii de aur si un argint (la sol), iar de aici incolo aproape ca nu mai ai spatiu sa faci altceva decat sa inserezi palmaresul, nu inainte de a observa ca Nadia Comaneci a schimbat totul in acest sport: oficialii au fost nevoiti sa puna limita de varsta (nici nu se gandeau ca un copil de 12 ani poate face ce facea Nadia), s-a schimbat sistemul de punctaj, cu nota de executie si alta de dificultate” (…)

* Teodora Ungureanu, colega de generatie a Nadiei, nascuta doar cu un an inainte, a intregit o echipa a Romaniei cum nu cred ca se mai poate naste vreodata. Extraordinara gimnasta, nu a fost, pentru cei care traiau la maximum marile concursuri ale acelor ani ’70, umbrita de ilustra ei coechipiera, ci o completare fericita, prin expansiunea temperamentului, fata de sobrietatea si concentrarea Nadiei.

A fost, in epoca, la fel de iubita, pe buna dreptate.

Multi poate nu-si mai aduc aminte, de incidentul de pomina din 1977, de la Praga, cand, caz unic in istorie, echipa Romaniei s-a retras din competitie. Din surse sigure va pot spune ca nu furaciunile, reale, ale arbitrelor la adresa Nadiei (care, de altfel, castigase la individual compus, al treilea titlu consecutiv, care i-a adus definitiv trofeul ce fusese creat… la Bucuresti, cu doua decenii in urma), ci atentatele asupra Teodorei Ungureanu, furata pe fata de arbitre.

Intr-un fel de disperare, pentru a face placere presedintelui Federatiei internationale de gimnastica, sovieticul Iuri Titov, si pentru ca la Nadia nu-si puteau da poalele in cap, arbitrele au sapat din greu in primul rand la Teodora Ungureanu, parca intr-un fel de disperare a slugarniciei.

Drept pentru care la Bucuresti, la cel mai inalt nivel (cabinetul 2, mi-a soptit inca de atunci o viorea…), s-a decis, dupa ce s-a aflat ca gestul nu afecteaza medaliile cucerite pana atunci: “Avionul aflat la Praga sa fie pregatit, la ora 20,30 sa aiba permisiune de zbor, scoateti echipa din concurs, ajunge, le asteptam acasa…”.

De Teodora ma leaga si o alta intamplare, dar de data aceasta doar telefonic. Eram la cantonamentul echipei nationale de fotbal, pe vremea selectionerului Hagi, in 2001, care ne chema in fiecare zi sa ne zica mai nimic la “National”, fost “Progresul”, pe dr. Staicovici.

Stiind ca mare lucru nu ni se spunea, iar la o adica ma puteam informa la colegi, pe atunci nu ne suntam pentru o “exclusivitate” lesinata, pe care o dadeau toti, de altfel, mi-am dat intalnire cu un amic pe care nu-l vazusem de multa vreme, Bebe (culmea, nu mi-a ruda) Oprea, fost hocheist, cetatean francez intre timp, care abia pornise o afacere la noi.

Stateam noi la o berica si apare un zvon teribil: avioane teroriste au lovit in plin Turnurile gemene, la New York. Era 11 septembrie, oameni buni! Tizul meu, bine dotat tehnic si pe vremea aceea, ca om de afaceri serios ce se afla, scoate telefonul Motorola si o suna pe… Teodora Ungureanu-Cepoi! Chiar la New York.

Ne raspunde imediat, asa ca primele relatari de la fata locului, pe care le-am si dat in presa, erau chiar de la Teodora Ungureanu, aflata ca toata lumea, intr-o stare de soc… lucid.

Atentatele o prinsesera la sala ei de gimnastica, aflata departe de zona atacata, dar se pregatea sa se duca sa doneze sange, se adunau vecinii, intr-un gest de solidaritate care mi-au dat masura modului in care intotdeauna lumea civilizata va iesi din orice necaz…

Si acum, vezi bine, chiar astazi este ziua Gabrielei Szabo, in completarea unui triptic de care ma minunez in fiecare an in perioada asta. Este un om special pentru familia mea, apropiata, astfel ca tot la amintirea acestui blog voi face apel, ca si in cazul Nadiei, de la aceeasi rubrica, titlul fiind “Gabriela Szabo sau despre perpetuum mobile”.

Iar titlul, iata, este acoperit si acum de fapte: imediat dupa functia ministeriala, s-a dus sa lucreze in privat, executiv la o mare firma, acum este presedinta de club, nu sta o clipa…

“Gabriela Szabo. Greu de prins, la propriu, dar si la figurat, intr-o imagine, fie si scrisa, gen insantaneu, pentru ca marea campioana, care pe 14 noiembrie implineste 40 de ani, nu sta o clipa, de aici si ideea acestui Perpetuum mobile. Acum, in timp ce scriu aceste randuri, se afla la Frankfurt, pentru o reuniune a Comitetului Executiv al Asociatiei europene de atletism, indeplineste, inca, functia de ministru al Tineretului si Sportului, ca sa nu vorbim de perioada in care a fost sportiva, cand trecea prima cu bratele ridicate, in gestul victoriei, devenit o marca personala, parca. Acum 2 luni era si Ambasador al Romaniei pentru Saptamana Europeana a Sportului, alegandu-si deviza, normal, “Corpul omenesc este facut pentru miscare”.

Si cu toate acestea, este mereu disponibila, chiar daca e in sedinta de guvern sau intr-o alta actiune, peste hotare sau la Sighetu Marmatiei, da un sms, reprogrameaza si in cele din urma raspunde amabil oricarei solicitari. O prezenta ubicua si, in acelasi timp, de o impresionanta civilitate.

Prezenta care, evident, va continua inca multi ani de acum inainte, pentru ca viata intr-o asemenea cavalcada nu poate fi incetinita de nici un moment de cumpana, profesionala, acum, sau sportiva, asa cum a fost in 1995, cand, dupa un inceput de an fantastic, cu titlu mondial de sala si record mondial, au urmat dezamagirile verii.

Iar cand spun cavalcada, credeti-ma, o spun privind pur si simplu la reperele principale ale celor 12 ani de viata sportiva de ultra-performanta, cu rezultate incredibile, mai ales ca au fost realizate la varste in care un antrenor, in acest caz chiar descoperitorul si apoi sotul Gabrielei, Zsolt Gyongyossy, abia se pune pe munca si… pe asteptat, cu o rabdare de care doar tehnicienii de pe marginea pistei de alergari sau cei din preajma pragului de sarituri sunt nevoiti sa fie capabili.”

Advertisements