Ne-a parasit unul dintre cei mai tonici colegi pe care i-am intalnit in viata, veteranul fotoreporterilor de la Sportul-GSP Aurel D.Neagu, o bogatie de om, un prieten adevarat al reporterilor, dar si al sportivilor, el insusi fiind maestru al sportului la tir.

Fost puscas, campion national, Aurica a pastrat calitatea esentiala, promptitudinea declansarii, era un virtuos al imortalizarii la sutime de secunda a momentului celui mai important al unei faze, al unui meci, al unei intamplari.

Puternic ca un taur, parca fara varsta (a trecut dincolo la 90 de ani, iar in poza de mai sus, acum imi dau seama, avea peste 60, am o poveste de atunci), Aurica Neagu a fost fotoreporterul ideal intr-o profesie care a suferit de saracie, ca noi toti.

Fotografia in care apar si eu incadrat de Aurica Neagu si de celalalt “pozar” al Gazetei, Nicu Profir, a fost facuta in 1990, la Coppa del Mondo, v-ati dat seama. Tin minte ca si cum s-a intamplat ieri. Eram la Roma, in imensul parc de la Stadio Olimpico. Facusem un tur al reprezentantelor firmelor care sponsorizau turneul final, eu eram un fel de translator, in acelasi timp.

Excelenta calatorie de documentare, mai ales pentru atat de vitregitii in aparate si alte dotari cum erau fotoreporterii nostri. Asa am aflat ca un mare producator de aparate foto, Canon, punea la dispozitia pozarilor care primeau vestele de intrare pe teren la meciuri o geanta completa cu aparate, teleobiective, obiective fel de fel, vaivincluri sau cum se vor mai fi numit, o fericire!

Lasai acreditarea, cu vesta “FOTO” pe tine, sa se vada ca ai intrare in teren, iar pestera lui Ali Baba pentru un fotoreporter iti era imprumutata pe parcursul meciului. Iar o alta imensa firma de pelicula, o stiti, cea care a lansat celebrul slogan “Apasati declansatorul, noi facem restul” (Kodak), asigura cateva role de filme si developarea lor in 30 de minute de la predare!

La primul meci la care ne-am intalnit (Aurica statea la Biscelie, langa Bari, eu la Telese Terme), la Napoli, cu Argentina, in zona neutra (l-am prins atunci pe Maradona, mi-a cerut 5.000 de dolari pentru o declaratie, i-am aratat numele tarii de pe acreditare si mi-a raspuns, zambitor, dar mai ales gratuit…), Aurica Neagu a venit glont la mine: “Lucica, iti multumesc din suflet pentru pontul cu aparatele, acum m-am simtit si eu fotoreporter, am in trusa tunuri de 300, declansare pe motor, fel de fel…”.

Ii luceau ochii de fericire, dupa ce batuse tara si, cateodata, si alte tari, cu doua amarate de aparate, 2-3 obiective banale. Iar de declansare automata, nici vorba, aici venea indemanarea fostului puscas, cat un munte, pentru ca, asa cum s-a mai scris, la tir iti trebuie forta, nu gluma, un tragator misca 2 tone intr-o proba de 3×40 focuri (pusca are 9 kg, o epolezi, ma rog, o pui in umar, o cobori, de 200 de ori, cu reglaje si tintiri ratate cu tot).

Dar mai ales era, Aurica Neagu, un om optimist, o tinta mereu in miscare, in pofida masivitatii, un coleg saritor, mereu gata sa fie alaturi, neobosit. Un maestru al clipei memorabile, care ne-a aratat semnificativul dintr-o fulgerare de inspiratie!

Dupa ’90 a fost mai discret, ne-am luat cu viata si nu stiam ce mai face, cum ne-am rupt incet-incet unii de altii, imprastiati de nelinisti si viata si abia acum imi dau seama ca omul acesta a fost lovit de cea mai crunta nenorocire care poate exista: i-a murit baiatul, Dragos, fotoreporter si el, intr-un accident, la nici 30 de ani.

R.I.P.