Asa cum v-am anuntat, in anul Centenarului Coppi am reusit sa tiparesc, prin propriile mijloace, cartea “I. Goga/Il Campionissimo, Fausto Coppi/Lucian Oprea/Istoria adevarata a bicicletei”, care va fi lansata festiv sambata, 8 iunie, cu prilejul Cupei Otopeni-Mircea Romascanu.

M-am gandit sa va ofer cateva fragmente din capodopera lui Ilie Goga consacrata biografiei marelui campion, iar pentru astazi mi s-a parut nimerit sa inserez aici un moment istoric, intalnirea lui Coppi cu ciclistii romani, din 1956, cu prilejul… Turului Europei. Iata, ideea a fost sadita de sport, domeniu care a facut de multe ori primii pasi…

Întîlnirea
Cu cicliştii
Români

(…) Îl aveam în faţă pe cel căruia i se spunea II campionissimo, pe deschizătorul de drumuri în ciclismul modern, pe cel mai complet şi mai prestigios dintre aşii cunoscuţi în istoria sportului cu pedale. Coppi avea atunci 37 de ani. Cîştigase de 5 ori Turul Italiei şi de două ori pe cel al Franţei, şi toate marile curse clasice, zeci de campionate mondiale şi naţionale pe velodrom şi şosea. Silueta sa donchişotescă fusese zărită pe culmile Alpilor şi Pirineilor, ale Dolomiţilor şi Apeninilor, pe margini de poteci, sub vînturi şi ploi, ca un pelerin ciudat şi singuratic, fiindcă-i plăcea să învingă distanţat de ceilalţi cavaleri ai ghidonului.
Cînd cobora de pe bicicletă erai izbit de aspectul toracelui său nenorocit, semănînd cu o cutie de violoncel, torace curios, construit parcă să cuprindă tot aerul din lume, aerul care-l ajuta să devină acvilă pe vîrfurile de munte şi locomotivă umană pe drumurile nesfîrşite de cîmpie. Pieptul lui Fausto nu era dezvoltat în lăţime, ca la majoritatea celor ce se pregătesc pentru o activitate sportivă, era bombat, cu oasele ieşite, ca sternul aerodinamic al păsărilor, şi asta nu din deformaţie, aşa îl ştiau toţi de copil. Se născuse aşa. Picioarele lui erau subţiri, mai mult slabe şi nefasonate, cu pulpe de cocoşel, cu coapse disproporţionate. Dar acest schelet era acoperit cu muşchii cei mai perfecţi, cei mai elastici şi mai rezistenţi. Nimeni nu-i avea ca el.
Şi parcă nu ne venea să credem că omul acela atît de firav, cu faţa trasă şi palidă, inspirînd bunătate şi uitare de sine, sub privirea ochilor de culoarea cicoarei, cu braţe atît de subţiri, este însuşi marele campion pe care de atîţia ani îl urmăream în fantasticile sale aventuri sportive. Nu ne venea să credem că omul acesta a putut realiza performanţe care au făcut din ciclism un sport de baladă.
Cunoscîndu-l, ne-a impresionat de la început simplitatea şi modestia sa. Se exprima în franceză la fel de bine ca şi în italiană. Vorbirea lui era clară şi aleasă, fără să fie preţioasă. Conversaţia cu Fausto Coppi era nu numai agreabilă, ci densă în idei şi sensuri. Discuta cu egală înţelegere despre sport, film, literatură. Cine ar fi recunoscut în acest om de spirit pe fostul pălmaş din Castellania? Cine ar fi desluşit îndărătul seninătăţii acestui chip dramele ce i-au tulburat viaţa? Coppi nu era numai un alergător ciclist, era ciclistul epocii noastre. Puţini au ştiut să-şi facă meseria ca el, să împrumute gestului sportiv eleganţă, patimă, tentă artistică, eroism şi, mai ales, omenie.

Înainte de a fi sentimentale, impresiile despre Coppi priveau desigur latura sportivă. Impresia trecătoare a spectacolului din arenă se confrunta apoi cu palmaresul, cu valoarea şi durata elanului. Autorul acestor pagini i-a văzut la lucru şi i-a admirat pe mulţi campionissimi, şi chiar dacă aceştia s-ar fi numit Robinson, Owens, Pele, întruchipări de energie sau perfecţiune stilistică, tot pe Fausto l-ar fi ales, fiindcă nici unul n-a suferit ca Fausto. (…)

(…) De cînd apucase pe drumul ireversibil al bătrîneţii, devenise mai filozof, nu mai era închis în el, se destăinuia. In anii tinereţii era mut, nu scotea o vorbă, se afla într-un dialog permanent cu gloria, cu succesul. „Ceea ce te întristează mai mult cînd începi să nu mai ţii trena, este faptul că te simţi mai sănătos şi mai zdravăn ca oricînd şi nu înţelegi de ce nu merge. Pe vremea cînd cîştigam curse, parcă eram ieşit din spital. Cînd coboram de pe bicicletă, unii, de milă, m-ar fi dus direct la sanatoriu. Urcînd pe munţi, priveam în urmă, să văd dacă nu cumva Bartali sau Robic ori altul se ţin după mine. Acum privesc în sus, la cei care urcă în faţa mea. Ii zăresc căţăraţi precum ciutele în munţii mei şi nu-i pot ajunge”.

Tăcu şi în ochii săi văzurăm o umbră, unda albastră a celui ce regretă ceva ce nu se va mai întoarce niciodată. Ne-am ridicat. Timpul curge cu noi în jos. Bine că sînt alţii care urcă spre piscuri. Pe cer sticleau stele reci de gheaţă.

Îmi amintesc că l-am întrebat pe Coppi care au fost cele mai grele momente din cariera sa. A ezitat înainte de a ne răspunde. „în ciclism nu e nimic uşor, mai ales finalurile de etapă sînt teribile – ne spunea el. Poate ultimele 15 minute din cele 60 cînd am bătut recordul mondial al orei, dar mai ales în Turul Franţei din 1949.
Am suferit mult în fiecare cursă, fiindcă am vrut totdeauna să sosesc primul. Şi de cele mai multe ori am reuşit. Nu ştiu ce părere au alţii, dar eu cred că în ciclism voinţa contează 90 la sută. Ciclismul este sportul celor ce ştiu să îndure. Feciorii de bani gata, băieţii cocoloşiţi, fricoşi nu au reuşit niciodată în ciclism şi de altfel nici nu au ce căuta printre noi. Spectacolul acestui sport este oferit oamenilor simpli, pe noi ne aşteaptă tot poporul cînd trecem. De aceea cred că ciclismul va dăinui şi băieţii vor continua să pedaleze peste frontiere. Cu o condiţie: să fie bună înţelegere şi pace. 

Bicicleta aş recomanda-o oricui, cred că nu există un vehicul atît de perfect în genul său. Chiar şi dacă l-am considera numai ca obiect nu ne putem reţine admiraţia faţă de frumuseţea şi eleganţa sa. Priviţi o bicicletă nouă, bine cromată, priviţi-o cum se mişcă, reflectînd razele soarelui în spiţele sale. Mai mult decît un vehicul, ea seamănă cu un aparat de gimnastică, dă impresia de agilitate, e plină de viaţă. Poţi s-o ridici cu o singură mînă, s-o urci pe o scară, s-o depui ca o ofrandă la picioarele cuiva. Nu există un alt obiect, în greutate doar de cîteva kilograme, care să te poată transporta cu o viteză acceptabilă de la un loc la altul. E un vehicul discret şi sociabil. Prima sa însuşire de civilizaţie este tăcerea, apoi muzica discretă a roţilor. Favorizează idila. Eu am fost într-un amor neîntrerupt cu ea, bicicleta are ceva din inocenţa şi starea de extaz a tinereţii. E un vehicul uman pentru că este o prelungire a corpului tău, înregistrează contracţiile corpului tău, ale muşchilor tăi, accelerează sîngele în artere, îţi amplifică respiraţia. Bicicleta nu te izolează de lume, strada se desfăşoară sub tine ca poteca sub paşii unui călător antic, doar cu o viteză ceva mai mare. De pe bicicletă poţi adresa un salut, poţi auzi un glas amical, poţi face popas cu un picior la pămînt, îţi poţi permite plăcerea unei scurte conversaţii”. Coppi vorbea despre bicicletă ca despre o femeie iubită.
Pe stadionul din Trento, l-am reîntîlnit. Cicliştii români îi erau, se vede, simpatici. Cînd Ion Vasile a sosit al patrulea (etapa fusese cîştigată de Fallarini), Coppi a venit şi l-a bătut prieteneşte pe umăr, mustrîndu-l cu blîndeţe pentru faptul că intrase pe pistă cu un „pas” prea mare şi pierduse şansa de a ocupa un loc mai bun.

Foto:
*Trento, 1956 (de la dreapta la stînga): Prof. N. Oţeleanu, atunci arbitru în Turul Europei, Fausto Coppi, un ziarist italian, reporterul I. Goga

Advertisements