Turul Frantei 1949, “Turul crizei lui Coppi”, va ramane in istoria ciclismului un miracol caruia i s-a gasit explicatia abia peste ani, un gest, o voce rasturnand o situatie disperata a marelui favorit. Iata insa, in cuvintele inaripate ale lui Ilie Goga povestea unei renasteri:


Intervenţia
salvatoare
a Marinei

Seara, Fausto telefona acasă.
— Draga mea Bruna, spuse cu o voce stinsă, de data aceasta cred că nu voi putea termina cursa.
— Ce s-a întîmplat, Fausto, ce-i cu tine? Marina e aici, lîngă mine, spuse speriată soţia ciclistului.
— Nu ştiu, Bruna, nu ştiu ce mi se întîmplă. Poate că sînt prea mulţi împotriva mea, sau nu pot eu să alerg în această cursă blestemată. Mîine vei citi în ziare ştirea despre abandonul meu.
— Nu înţeleg. Fausto, ce se petrece acolo?
— Să nu crezi că mi-e teamă, am dat tot ce am putut. Dar parcă sînt sleit de puteri.
„Eu – povestea mai tîrziu Bruna Coppi – ştiam că în astfel de situaţii sfaturile, încurajările sînt aproape de prisos. Uneori e zadarnic să încerci, în cîteva fraze, mai mult sau mai puţin inspirate, să ridici moralul unui astfel de campion. Eram zdrobită. Toată suferinţa lui o simţeam şi eu. Nu puteam spune nimic. Cînd să închid telefonul, Marina dori să audă glasul tatălui său şi după ce-l ascultă îi spuse: Vinci babbo, vinci per me (cîştigă moşule, cîştigă pentru mine).”
Nimeni nu credea că se pot recupera 35 de minute. „Asul italian a fost învins”. „Turul Franţei este prea tare pentru Fausto Coppi”. „Astăzi s-ar putea să asistam la abandonul campionului italian”, scriau a doua zi în titluri groase ziarele pariziene. Marinelli era eroul zilei.

El îmbrăca tricoul galben. Numai prin sate îl mai luau cîte unii cu „huideo”, strigîndu-i „macaronarule!”, crezînd, din pricina numelui, că este vreunul din echipa Italiei.
Retragerea lui Coppi era iminentă. Se vede însă că nu era cunoscută convorbirea telefonică cu fetiţa sa. Coppi adormi greu. Stereotip, în minte i se învîrtea o singură frază: Vinci babbo, vinci per me! Dimineaţa, cînd coborî din cameră, pe masa din holul hotelului erau sute de telegrame venite în noaptea aceea din Italia. Coppi nu abandonă. Noaptea fusese un sfetnic bun. Băieţii erau alături de el. Ettore Milano nu-şi putea ascunde bucuria. Fausto va merge înainte cu ei.
Sub un cer coborît, cu nori lungi, arşi de cocleală pe margini, porniră spre Les Sables d’Olonnes. Trebuiau să pedaleze de-a lungul a 305 kilometri, străbătînd Dinanul, regiunea landelor cu orizonturi nesfîrşite. Se ţinu in primul pluton, evită o busculadă, ajunse cu bine pe vestita plajă, unde regionalul Deledda primea buchetul de flori oferit de frumoasa oraşului, încălţată cu saboţi şi ciorapi de mătase neagră.
Coppi ieşi reconfortat din această etapă. A doua zi, în etapa Les Sables – La Rochelle, disputată contracronometru individual, pe distanţa de 92 kilometri, învinşii săi erau în ordine: Ferdy Kubler şi Rik van Steenbergen. Urcase locuri bune în clasament. In etapa următoare, simţind zorul plutonului, stătu în primele rînduri, dar se retrase prudent cînd pe străzi, printre şinele de tramvai, Guy Lapebie se bătu la cuţite cu belgianul Steenbergen, într-unui din cele mai frumoase sprinturi pe pistă din Bordeaux, unde spectatorii salutau înnebuniţi victoria mult visată şi totdeauna atît de simpatică pe care o obţine un alergător în oraşul natal.
Cu Pirineii se intra în elementul său, în munte. Nu-i mai era teamă. Seara telefona acasă. Îi spunea Brunei să fie liniştită, că începe să meargă.
Ciclismul prezintă o interesantă particularitate: aceea de a permite reveniri de formă aproape „miraculoase” pentru cei neobişnuiţi cu tainele acestui sport. Linia comportării nu e constantă. Organismele cele mai echilibrate nu sînt totdeauna la adăpost de eşecuri. După cum, nervoşii cunosc perioade de calm uimitoare…
În seara aceea Marina dormea, nu i-a mai putut spune nimic, dar el avea mereu în gînd vorbele fetiţei: Vinci babbo, vinci per me.
…Drumul spre vîrful Tourmalet. Pe şoseaua abruptă ce duce către pisc plutonul se angaja cu moliciune, într-un imens cuptor de jăratec. Sub caschete, Coppi şi Bartali puseseră foi de brusture, cei din caravană îşi scoseseră cămăşile, spectatorii aruncau găleţi cu apă pe şoseaua de pe care asfaltul curgea ca un torent. În urma italienilor, la un minut distanţă, venea Apo Lazarides, grecul-francez, cu capul gol, urmat imediat de Robic, cu cască de centurion.

Prima grupă de vînătoare îşi tîra nemernicia şi setea la 500 de metri distanţă, condusă de Lucien Lazarides, Ockers şi Marinelli. Acesta din urmă purta tricoul galben. Bartali urca în stilul său sincopat cu douăsprezece lovituri de pedală, urmate de un timp de repaus. Transpiraţia ţîşnea prin toţi porii feţei sale. De cînd erau rivali, Coppi învăţase să-l bată pe munte, învăţase meseria de căţărător.

Îl lăsa să plece, să-i ia cincizeci, o sută de metri, el rămînea la ritmul constant, egal, apoi îl ajungea, îl depăşea şi continua în aceeaşi trenă. Pe urmă Gino îl întrecea din nou, venind ca un bolid. Fausto nu schimba tactica, pedala egal. Odată, în urcuşul muntelui Pordoi l-a atacat de zece ori şi totuşi a pierdut. Coppi, ca şi francezul Bobet, pedala în ritm lent, egal, uniform. (…)

Advertisements