O patanie recenta, chiar cu o saptamana inainte de o aniversare si cu o luna inaintea alteia, adica blocarea, printr-o reclamatie “pentru abuz”, a acestui blog, oprealuciansport (ce o fi abuz in 2, 3, hai 4 postari pe zi, diseminate pe FB?), m-a facut sa ma uit mai atent in jur, sa vad cum mai sta presa sportiva pe la noi.

Prima aniversare de care vorbeam este astazi, 13 august, cand implinesc 69 de ani, din care aproape 50 de gazetarie sportiva, a doua se refera la blogul pe care sper ca il cititi, care in septembrie face 4 anisori. Ei bine, la o prima si nu foarte atenta privire, presa sportiva trece printr-o criza fara precedent.

Iata, in Romania exista 5 televiziuni exclusiv de stiri, dintre care 4 nu dau stiri sportive deloc sau dau din An in Paste, cand de fapt este vorba de cu totul altceva, de o rumoare publica, cu sos politic, de cele mai multe ori. Acum 2 saptamani, de asemenea, a fost inchis singurul post de radio dedicat exclusiv domeniului, Sport Total FM, patronii disparand pur si simplu, cu salariile ziaristilor cu tot.

De la informare pur si simplu, parti-pris-urile stirilor sportive sunt din ce in ce mai vizibile, ceea ce ma duce cu gandul la ceea ce spunea unul dintre cei amintiti in titlu, George Orwell: “Jurnalism inseamna sa publici ceea ce cineva nu vrea sa fie publicat. Orice altceva e publicitate”.

Cateodata, autopublicitate, pentru ca nu este, din pacate, deloc o raritate sa constati ca un eveniment sportiv nu este relatat, nici macar amintit, de “concurenta” pur si simplu pentru ca “ceilalti” transmit in direct respectiva competitie. Nu e la noi, nu exista!

Sa ne amintim ca am avut perioade in care existau concomitent in Romania, saraca, abia iesita din comunism si cenzura, 4 cotidiane nationale de sport pe print, plus unul regional (“Curierul sportiv banatean”, facut in doi oameni, unul din Bucuresti, acela fiind chiar eu, iar altul la Timisoara, unde facuse rost de o rezerva de hartie, sunt 101 numere, are cota la Biblioteca Academiei si e consemnat in “Istoria presei sportive din Romania” a regretatului Nicolae Postolache…).

Dar, iata, acum traim iluzia acoperirii fenomenului pe online, printr-o recrudescenta, as spune delabrata, a site-urilor si blogurilor. De fapt, este un pojar, o boala de copilarie, pentru ca exista, se vede cu ochiul liber, eruptii ‘cutanate’ in mare parte, laude desantate intre prieteni, mize marunte, specializari aproximative. Iar peste toate, ticalosii nascute din micimi sufletesti, “exclusivisme” de toata jena, paraciuni de neam prost.

Evident, totusi, aici, in aceasta tehnologie, este viitorul si sunt optimist ca urma scapa turma, cum ziceam in copilarie. Numai ca viata fiecaruia este traita aici si acum, alcatuita din maruntisurile ei, mici bucurii. Si nu ar trebui sa patim ceea ce am numit “intrari la rupere”, de genul celei de care sufar si eu acum.

In ce ma priveste, ca tot suna a bilant chestia asta, stiu ca am trecut cam prin toate, de cand am intrat prima oara in presa, in primele luni ale lui 1972, la Agerpres, unde, poate nu credeti, existau inca agentii-partenere (nord-coreeana, de pilda, ACTC), receptionate prin Morse (da, da…).

Dominau, evident, teleimprimatoarele, apoi au aparut calculatoarele, tiparitul in plumb ne-a mancat plamanii zeci de ani (la 10 ani mi-am cules la linotip – tata era gazetar si m-a dus in tipografie – prima oara numele, tin minte si acum, corp 12, prenumele, Lucian, “de rand”, OPREA, cu verzale, adica majuscule, era un jargon de care erau toti mandri!), am trecut pe online, iar dupa pensie nu am putut sta si am facut un blog, citit in 78 de tari, de milioane de oameni in 4 ani, cu peste 10.000 de texte postate, tiparite, cum ar veni.

Nu am facut trecerea asta in revista a schimbarilor tehnologice pentru vreo demonstratie pro domo, ci ca sa se vada clar ca nu tehnologia ajuta cresterea unui domeniu (ba la inceput, dimpotriva, leneveste sau te face sa schimbi modul de gandire, cu dificultati de asimilare a acestor schimbari, dar si in ce priveste interpretarea informatiei).

Adica, pe scurt spus, pierzi mai mult timp cu cautarea, luand de-a gata, in dauna aprofundarii subiectului. Va trece, se va alege, cum se mai spune, graul de neghina…

Peste toate, insa, sportul romanesc, in primul rand, ca el a fost “felul principal”, mi-a oferit subiecte la greu: prima acreditare oficiala de ziarist a fost, nu-mi vine sa cred, la o finala de Cupa Davis, din 1972, Romania-SUA, la Bucuresti, am relatat despre 70-80 la suta din medaliile olimpice romanesti, am cunoscut, bine, unii mi-au fost prieteni, campioni cum nici nu mai indraznim sa visam, am scris de la mondiale de fotbal, dar si popice, tir, si lupte, gimnastica si box, scrima si haltere, lupte si atletism, hochei pe gheata si alpinism, handbal si polo, cam toate sporturile. Plus vreo 8 carti. Abuziv, intr-adevar…

Si, o spun cu mana pe inima, tot timpul am avut in minte ceea ce marele scriitor si gazetar I. L. Caragiale mi-a zidit in minte drept principalele calitati ale ziaristului: “CINSTE SI GRAMATICA”.

FOTO (arhiva personala). Primul rand la Masa presei, cu peste 40 de ani in urma, la o gala de box, cu un operator tv, Mircea M.Ionescu, Constantin Firanescu, Paul Ochialbi, Victor Nita, Lucian Oprea, Vasile Cabulea, Cornel Popescu. Unii, cam multi, nu mai sunt pe aici... Pe de alta parte, fara monitoare, fara laptop-uri, fara smart-uri vi se pare ca sunt din alta lume? Mie, nu, acolo sunt sute de mii de articole, sute si mii de transmisii radio-tv, vreo 30 de carti de sport, plus piese de teatru cu subiect sportiv…