Astazi, duminica, zi de sarbatoare pentru toata lumea, dar mai ales pentru iubitorii ciclismului adevarat: comemoram un secol de la nasterea unuia dintre cei mai mari rutieri ai istoriei sportului, un destin luminat, incheiat tragic de devreme, la mai putin de 42 de ani, FAUSTO COPPI.

Cei care urmaresc acest blog stiu deja ca m-am straduit sa infloresc acest an mai degraba tern in existenta de zi cu zi cu o carte-reeditare in mare parte, “I.Goga, Il Campionissimo, Fausto Coppi/Lucian Oprea, Istoria adevarata a bicicletei”, din care voi da mai jos fragmente legate direct de cel pe care il aniversam astazi, 15 septembrie.

Ar putea fi vorba, ma gandesc eu acum, si la faptul ca, napaditi de mediocritati, de fantose, de “nime-n drum” care nu vor lasa o parere de urma in lumea asta, uitam sa ne revedem si pretui valorile, cele general-umane, dar si cele care sunt pentru intotdeauna in modele.

Cum au fost si sunt si Fausto Coppi sau I. Goga, intr-un an in care, iata, la o prima vedere, nu spunem mai nimic de cei 500 de ani de la moartea lui Leonardo da Vinci sau, in alta abordare, de Napoleon Bonaparte, de la a carui nastere, pe 15 august, au trecut 250 ani.

Iata mai intai cum l-a vazut fata in fata si ce impresie i-a facut Fausto lui Goga, apoi cum l-a descoperit, de departe, citatele fiind, evident, din cartea amintita.

(…) Îl aveam în faţă pe cel căruia i se spunea II campionissimo, pe deschizătorul de drumuri în ciclismul modern, pe cel mai complet şi mai prestigios dintre aşii cunoscuţi în istoria sportului cu pedale. Coppi avea atunci 37 de ani. Cîştigase de 5 ori Turul Italiei şi de două ori pe cel al Franţei, şi toate marile curse clasice, zeci de campionate mondiale şi naţionale pe velodrom şi şosea. Silueta sa donchişotescă fusese zărită pe culmile Alpilor şi Pirineilor, ale Dolomiţilor şi Apeninilor, pe margini de poteci, sub vînturi şi ploi, ca un pelerin ciudat şi singuratic, fiindcă-i plăcea să învingă distanţat de ceilalţi cavaleri ai ghidonului.

Cînd cobora de pe bicicletă erai izbit de aspectul toracelui său nenorocit, semănînd cu o cutie de violoncel, torace curios, construit parcă să cuprindă tot aerul din lume, aerul care-l ajuta să devină acvilă pe vîrfurile de munte şi locomotivă umană pe drumurile nesfîrşite de cîmpie. Pieptul lui Fausto nu era dezvoltat în lăţime, ca la majoritatea celor ce se pregătesc pentru o activitate sportivă, era bombat, cu oasele ieşite, ca sternul aerodinamic al păsărilor, şi asta nu din deformaţie, aşa îl ştiau toţi de copil. Se născuse aşa. Picioarele lui erau subţiri, mai mult slabe şi nefasonate, cu pulpe de cocoşel, cu coapse disproporţionate. Dar acest schelet era acoperit cu muşchii cei mai perfecţi, cei mai elastici şi mai rezistenţi. Nimeni nu-i avea ca el.

Şi parcă nu ne venea să credem că omul acela atît de firav, cu faţa trasă şi palidă, inspirînd bunătate şi uitare de sine, sub privirea ochilor de culoarea cicoarei, cu braţe atît de subţiri, este însuşi marele campion pe care de atîţia ani îl urmăream în fantasticile sale aventuri sportive. Nu ne venea să credem că omul acesta a putut realiza performanţe care au făcut din ciclism un sport de baladă.

Cunoscîndu-l, ne-a impresionat de la început simplitatea şi modestia sa. Se exprima în franceză la fel de bine ca şi în italiană. Vorbirea lui era clară şi aleasă, fără să fie preţioasă. Conversaţia cu Fausto Coppi era nu numai agreabilă, ci densă în idei şi sensuri. Discuta cu egală înţelegere despre sport, film, literatură. Cine ar fi recunoscut în acest om de spirit pe fostul pălmaş din Castellania? Cine ar fi desluşit îndărătul seninătăţii acestui chip dramele ce i-au tulburat viaţa? Coppi nu era numai un alergător ciclist, era ciclistul epocii noastre. Puţini au ştiut să-şi facă meseria ca el, să împrumute gestului sportiv eleganţă, patimă, tentă artistică, eroism şi, mai ales, omenie. (…)

(…) Aşa se termina pe velodromul Parc des Princes faimoasa cursă ce a rămas sub numele de „Turul crizei lui Coppi”. II campionissimo cîştigase nu numai prestigioasa întrecere, 6 etape, Premiul Munţilor, premiul pe ţări cu echipierii, ci şi stima şi admiraţia lumii sportive. Coppi nu era numai al Piemontului, al Italiei, era al tuturor celor care iubeau sportul.
Printre cei mai noi admiratori ai lui Coppi, din anul acela, se număra şi semnatarul acestor pagini.

Sfîrşeam o lungă convalescenţă sub ramuri de sălcii, într-un orăşel de pe malul Oltului, aşteptam cărţi şi reviste ce mi le făgăduise o prietenă din Bucureşti. În loc de Les lettres francaises şi cărţi, fata aceea cu ochi verzi şi surîs de fiică a Renaşterii, mi-a adus două numere din Miroir Sprint. Uimit, curios, am început să le răsfoiesc grăbit, în seara de iulie, pe peronul gării provinciale. Parcă le văd şi acum: una dintre reviste avea pe copertă, în sepia, o rozetă de capete, aşi ai ciclismului de pe atunci, iar la mijloc, printre spiţele platinate ale unei roţi de bicicletă, se vedea profilul de medalie al lui Fausto Coppi. Un titlu cu litere groase, albe mi se pare, profetiza: Ils sont tous ici pour vous faire trebucher dans votre premier Tour de France. (Ei sînt toţi aici pentru a vă face să vă poticniţi în primul Tur ciclist al Franţei la care participaţi). Urma un reportaj cu tradiţionalul dejun oferit de Miroir Sprint participanţilor, în restaurantul de la Tour Eiffel.

Am lăsat deoparte orice lectură, timp de trei săptămîni am trăit lîngă Coppi şi pentru Coppi. Aventura acestui mit modern care este Turul Franţei, un fel de Odisee pe două roţi. Coppi era Ulise şi Bruna era Penelopa.

Împreună cu milioane de tifosi, cu cei care îl aşteptau la Novi Ligure, am încercat pe rînd neliniştea, teama, decepţia acelei seri cînd toţi îi prevedeau abandonul, după dezastruoasa etapă de la Saint Malo. Nu ştiam de intervenţia salvatoare a Marinei. M-am trezit o dată cu el, cînd a cîştigat prima etapă, cea contracronometru. Au urmat cavalcadele din Pirinei şi Alpi. Mă impresiona solitudinea patetică a victoriilor sale, goana aceea fantastică, efortul supraomenesc, inutil în fond, riscul gratuit, căţărarea aceea stranie pe vîrfuri de munte unde ştiam că se urcă cu pioletul şi cu bocanci cu colţari. Coppi cîştigă Turul Franţei. Seara le povesteam unor tineri (printre ei erau cîţiva sportivi ce vor deveni mai tîrziu cunoscuţi) peripeţiile etapelor ca într-un roman foileton. Nici nu visam atunci că-l voi întîlni vreodată pe Fausto Coppi, cel căruia îi vom spune II Campionissimo.

Pe fata aceea, de o candoare şi o distincţie sufletească unică, fata aceea care mi l-a descoperit pe Coppi, am pierdut-o, pentru a o regăsi prin voia hazardului după mulţi ani. Dar vai. Nici Fausto, nici fata cu ochi verzi nu mai sînt printre noi. Erau poate prea generoşi, prea curaţi, prea buni pentru a trăi mult timp lîngă oameni. Ochii lor aveau presimţirea timpurie a morţii. Amintirile răscolesc răni ce nu se vor vindeca niciodată, pentru că aşa cum spune profetic poetul: „iubim ceea ce nu vom vedea de două ori în viaţă”. Cuvintele sînt parcă puţine, sărace, neputincioase pentru a sugera măcar puterea de iradiere a acestor fiinţe. Care se ivesc atît de rar printre noi. (…)”

Foto: Celebra fotografie a lui Fausto Coppi, care ilustreaza, pe site-ul Comune di Castellania, locul nasterii viitorului Il Campionissimo, manifestarile din acest dedicate ilustrului compatriot. De altfel, pe vice-sindaco (viceprimar) il cheama… Mario Coppi!