Anglia este prima finalista a Cupei Mondiale de rugby din Japonia, dupa o victorie fara urma de dubiu, cu 19-7 (10-0), in fata Noii Zeelande, pe care a dominat-o copios, cu eseu in minutul 2, prin Manu Tulaigi, centrul 1, aflat la a 6-a incercare in acest an, cele mai multe pentru oricare rugbyst din lume in meciuri test!

De fapt, daca ne gandim bine, toate punctele acestui meci au fost marcate de englezi, pentru ca incercarea neozeelandeza a fost de fapt un auto-eseu, daca pot spune asa, dupa ce repunerea in margine a taloneurului englez Jamie George a fost trimisa fix la flankerul advers, care nu a avut sa faca decat 2 pasi pentru a culca balonul in terenul de tinta.

Imi este foarte greu, credeti-ma, sa adun toate gaselnitele tactice ale formidabilului tehnician Eddie Jones, acum al englezilor, dupa ce cu 4 ani in urma antrenase Japonia, invingatoarea Africii de Sud, dar a fost clar o strategie gandita perfect: multe baloane la mana, cu pase sarite, lungi, pentru a evita contactele cu puternicii all blacks, alternate pe ambele parti, dar si cu joc strans, cu oamenii din inaintare veniti la contacte lansati, nimic static, eliberari rapide de balon, o bucurie, ce mai…

Iar cand intr-o asemenea zi, pregatita psihologic, mi s-a parut, la milimetru, ai si un buteur precum Ford, uvertura, cu 12 puncte marcate, o singura ratare de lovitura de penalitate, foarte putin, dar si din unghi dificil, lucrurile nu pot sa aiba alt deznodamant.

De cealalta parte, a fost, cum spun francezii “un jour sans”, “o zi fara”, cand nu-ti iese mai nimic, dar asta nu inseamna ca All Blacks nu au incercat, numai ca, parca mirati intreaga prima repriza de ceea ce li se intampla, au tinut-o din greseala in greseala, pana, vorba aia, la infrangerea finala, acordand 10 lovituri de pedeapsa, cu 4 margini pierdute si, in general, cu un joc fara orizont. Evident, toate se datoreaza, de fapt, adversarilor, mai buni, intr-o zi fasta.

Englezii, care l-au avut pe linia a doua Maco Itoje “Omul meciului”, un prinzator in margine perfect (doar cand nu s-a repus pe el, cum a fost la eseul neozeelandezilor, s-au pierdut 2 margini), organizator de moluri ordonate perfect, dar si o pereche de mijlocasi sincronizata ca un ceas elvetian, obtin astfel prima lor victorie la Cupa Mondiala in fata Noii Zeelande, urmand sa joace finala pe 2 noiembrie, tot la Yokohama, cu invingatoarea din semifinala de duminica, dintre Tara Galilor (castigatoarea Turneului celor 6 natiuni 2019) si Africa de Sud (castigatoarea Four Nations 2019…).

Apropo de aceasta semifinala: organizatorii niponi au modificat ora, pentru a se inscrie in ora de iarna europeana, unde va fi tot 11,00, la Bucuresti, dovada ca trofeele mondiale ale rugby-ului or fi ele mai mult ale Emisferei Sudice (7 din cele 8 de pana acum), dar masa iubitorilor acestui sport (si leaganul, in Anglia…) se afla in Europa!

Asa ca ar cam fi timpul, totusi, sa avem o finala europeana, ce ziceti? Oricum, Anglia, care cu 4 ani in urma nu a iesit din grupe, in CM organizata pe pamantul strabun, iata ca in 4 ani ajunge in finala! Ce dovada de traditie, tenacitate, pricepere si chemare pentru sport va mai trebuie?

Mai ales ca vom avea singura echipa europeana castigatoare a Trofeului Webb Ellis, Anglia, care, in finala de la Sydney, pe 22 noiembrie 2003, invingea cu 20-17, in fata a 82.957 spectatori, echipa tarii gazda, Australia fiind atunci, ca sa vezi!, antrenata de Eddie Jones!

Sa vedem si marcatorii: Anglia: Manu Tuilagi (2′) – eseu, Owen Farrell (3′), o transformare, Owen Farrell (3′), George Ford 4 l.p. (40′, 50′, 63′, 69′), Noua Zeelanda: Ardie Savea (57′) – incercare, transformata de Richie Mo’unga (58′).