La inceput de an, pe 2 ianuarie 2020, comemoram 60 de ani de la moartea celui care a fost “Il campionissimo”, FAUSTO COPPI, zi trista, dupa ce anul trecut, pe 15 septembrie, aniversam, prin publicarea unei carti, 100 de ani de la nastere. Am ales, din nou, pentru rememorare, fragmentul scris de I. Goga in acea carte, si veti vedea ca autorul acelui volum de referinta din istoria beletristicii sportive nu a putut sa insiste pe tristul moment al trecerii in nefiinta… Titlul si fotografia sunt de la acea postare.

“IUBIM CEEA CE NU VOM VEDEA DE DOUA ORI IN VIATA” (I.Goga/Il Campionissimo, Fausto Coppi…)

Inchei acum redarea celor catorva fragmente din cartea “I.Goga/Il Campionissimo, FAUSTO COPPI/Lucian Oprea/Istoria adevarata a bicicletei”, lansarea urmand sa aiba loc, asa cum se cuvine, in cadrul unei competitii cicliste, “Cupa Orasului Otopeni-Mircea Romascanu”, sambata, 8 iunie, in zona unde se efectueaza premierile celor 24 de categorii de ciclisti.
Despre randurile care urmeaza eu, unul, nu pot scoate o litera, cititi si veti intelege fara indoiala de ce…

(…) Aşa se termina pe velodromul Parc des Princes faimoasa cursă ce a rămas sub numele de „Turul crizei lui Coppi”. II campionissimo cîştigase nu numai prestigioasa întrecere, 6 etape, Premiul Munţilor, premiul pe ţări cu echipierii, ci şi stima şi admiraţia lumii sportive. Coppi nu era numai al Piemontului, al Italiei, era al tuturor celor care iubeau sportul.
Printre cei mai noi admiratori ai lui Coppi, din anul acela, se număra şi semnatarul acestor pagini.
Sfîrşeam o lungă convalescenţă sub ramuri de sălcii, într-un orăşel de pe malul Oltului, aşteptam cărţi şi reviste ce mi le făgăduise o prietenă din Bucureşti. În loc de Les lettres francaises şi cărţi, fata aceea cu ochi verzi şi surîs de fiică a Renaşterii, mi-a adus două numere din Miroir Sprint. Uimit, curios, am început să le răsfoiesc grăbit, în seara de iulie, pe peronul gării provinciale. Parcă le văd şi acum: una dintre reviste avea pe copertă, în sepia, o rozetă de capete, aşi ai ciclismului de pe atunci, iar la mijloc, printre spiţele platinate ale unei roţi de bicicletă, se vedea profilul de medalie al lui Fausto Coppi. Un titlu cu litere groase, albe mi se pare, profetiza: Ils sont tous ici pour vous faire trebucher dans votre premier Tour de France. (Ei sînt toţi aici pentru a vă face să vă poticniţi în primul Tur ciclist al Franţei la care participaţi). Urma un reportaj cu tradiţionalul dejun oferit de Miroir Sprint participanţilor, în restaurantul de la Tour Eiffel.
Am lăsat deoparte orice lectură, timp de trei săptămîni am trăit lîngă Coppi şi pentru Coppi. Aventura acestui mit modern care este Turul Franţei, un fel de Odisee pe două roţi. Coppi era Ulise şi Bruna era Penelopa.
Împreună cu milioane de tifosi, cu cei care îl aşteptau la Novi Ligure, am încercat pe rînd neliniştea, teama, decepţia acelei seri cînd toţi îi prevedeau abandonul, după dezastruoasa etapă de la Saint Malo. Nu ştiam de intervenţia salvatoare a Marinei. M-am trezit o dată cu el, cînd a cîştigat prima etapă, cea contracronometru. Au urmat cavalcadele din Pirinei şi Alpi. Mă impresiona solitudinea patetică a victoriilor sale, goana aceea fantastică, efortul supraomenesc, inutil în fond, riscul gratuit, căţărarea aceea stranie pe vîrfuri de munte unde ştiam că se urcă cu pioletul şi cu bocanci cu colţari. Coppi cîştigă Turul Franţei. Seara le povesteam unor tineri (printre ei erau cîţiva sportivi ce vor deveni mai tîrziu cunoscuţi) peripeţiile etapelor ca într-un roman foileton. Nici nu visam atunci că-l voi întîlni vreodată pe Fausto Coppi, cel căruia îi vom spune II Campionissimo.
Pe fata aceea, de o candoare şi o distincţie sufletească unică, fata aceea care mi l-a descoperit pe Coppi, am pierdut-o, pentru a o regăsi prin voia hazardului după mulţi ani. Dar vai. Nici Fausto, nici fata cu ochi verzi nu mai sînt printre noi. Erau poate prea generoşi, prea curaţi, prea buni pentru a trăi mult timp lîngă oameni. Ochii lor aveau presimţirea timpurie a morţii. Amintirile răscolesc răni ce nu se vor vindeca niciodată, pentru că aşa cum spune profetic poetul: „iubim ceea ce nu vom vedea de două ori în viaţă”. Cuvintele sînt parcă puţine, sărace, neputincioase pentru a sugera măcar puterea de iradiere a acestor fiinţe. Care se ivesc atît de rar printre noi. (…)