* Incep, cum v-am promis, retrospectiva precedentei editii tokiote a JO de vara, cu un prim episod in care veti vedea cum poate sportul sa stearga decenii de restriste, sa reuneasca o natiune cu un sfert de veac inaintea realizarii in fapt a istoricei decizii, recordurile si toate cele, cu precizarea ca textul a fost scris si pentru Magazin Olimpic, revista COSR, inainte de amanarea JO-2020, dubla Iolandei Balaş-Soter etc.

Documentându-mă destul de temeinic (mai ales că, din motive de multe ori politice lipsesc din arhive unele nume, “fugiţii”, unele clasamente sunt cu tentă din afara criteriilor pur sportive) pentru acest grupaj, mi-e absolut clar că această primă ediţie asiatică a Jocurilor Olimpice de vară, a 18-a modernă, a fost un moment de hotar în istoria olimpismului, fiind marcată de câteva evenimente cu totul ieşite din comun.

Mai întâi, gazda, Tokyo, un oraş-miracol, nu am nicio îndoială acum. Şi nu vorbesc de ceea ce va fi în această vară, când spectatorii vor fi conduşi la locurile lor de roboţi, când minunăţiile viitorului vor copleşi, dar şi grija faţă de resurse şi de mediu (se ştie deja, medaliile sunt din aur, argint şi bronz reciclat din telefoanele mobile aruncate de niponi), cât faptul în sine că în 1964 capitala Japoniei a putut găzdui acest excepţional eveniment.

Poate nu ştiţi, dar în 1923, Tokyo a fost ras aproape de pe faţa Pământului de un cutremur devastator (75% din locuinţe distruse complet), care a dus la exodul a nu mai puţin de 2 milioane de locuitori, care, pur şi simplu, nu aveau unde locui. S-a refăcut într-un ritm incredibil, după care, la puţin peste un deceniu, au început, pentru japonezi, războaiele, la început regionale – Manciuria, Coreea – apoi cel Mondial, încheiat cu o capitulare necondiţionată, precedată de o tragedie atomică!

Poate nu ştiaţi, de asemenea, că toată lumea îşi revenea cu greu (de pildă, britanicii, învingători, au avut cartele de alimente până în 1958!), dar niponii nu au ezitat o clipă să preia formidabila sarcină de a găzdui Jocuri, cu 20 de discipline, 163 de probe (130 masculine, 33 feminine), dintre care 2 în premieră, cu 94 de ţări participante şi 5.586 sportivi prezenţi, dar, minune din nou, semn că lumea îşi revenise într-o măsură importantă, 121 de recorduri mondiale şi olimpice, dintre care 45 ale lumii.

Iar pentru a încheia cu lucrurile cu tentă politică, aici, la Tokyo, am avut prima fisură in Zidul Berlinului! Da, ruşinea care a căzut abia după 25 de ani, care a împărţit Europa, şi lumea, la urma-urmei, a fost survolat de diplomaţia olimpică, datorită căreia Germania a participat cu echipă unificată! Recunosc, am făcut ochii mari văzând la clasamentul pe medalii (cu aproape jumătate din ţări consemnate, adica 41, dintre care 26 cu aur) ECHIPA UNIFICATĂ A GERMANIEI!

Aşadar, 121 de recorduri mondiale şi olimpice, dar această statistică seacă trebuie să ţină seama de faptul că mai bine de jumătate din disciplinele din program nu pot înregistra recorduri (cele pe echipe, de pildă…), astfel că un asemenea bilanţ mi se pare de-a dreptul incredibil, semn al progresului formidabil din epocă.

De alfel, cele mai multe recorduri la haltere, atletism sau tir, ca şi la înot, au reprezentat performanţe atât de înalte încât, dacă facem o comparaţie rapidă, în majoritate, campionii olimpici de la Roma, din urmă cu 4 ani, nu ar fi prins nici finala! Este cazul, ca să dăm un exemplu “cu urmare”, probei feminine de săritura în înălţime, unde rezultatul cu care în Cetatea Eternă s-a cucerit medalia de argint, aici, la Tokyo, a fost depăşit de nu mai puţin de 11 sportive.

Însă despre acest moment de referinţă pentru istoria olimpică, încheiat cu victoria excepţională a Iolandei Balaş-Soter, ne vom întâlni într-un material separat, aşa cum merită o asemenea ispravă de legendă, care a făcut din săritoarea româncă o veritabilă eroină a Jocurilor.