* Episodul al doilea din retrospectiva JO tokiote de acum 56 de ani, din care veti afla de exceptionala Mihaela Penes, campioana creata de un talent iesit din comun, dar si de aparitia unui sistem de pregatire de mare viitor, patania incredibila a ciclistilor romani, evenimente aflate la poluri opuse, fiecare cu talcul ei…

Şi pentru că ne aflăm la atletism, să amintim că la această disciplină a fost cucerită la Tokyo-1964 şi a doua medalie de aur a delegaţiei României, prin debutanta suliţaşă Mihaela Peneş, în vârstă de doar 17 ani, cea mai tânără campioană la atletism, beneficiara unui program foarte bun în epocă, “Speranţele olimpice”, recompensa fiind tocmai deplasarea la Jocurile Olimpice.

Mai mult decât atât, excepţionalul om şi sportiv a beneficiat, atunci, de o altă idee foarte bună – crearea unei unităţi liceale aparte, pentru sportivi, Liceul 35, în cadrul Liceului bucureştean “I.L. Caragiale”, unde frecvenţa sportivilor era cât se poate de bună, dar programul era astfel alcătuit încât să fie abordabil sportivilor-elevi, dar fără neglijarea studiilor.

Adică, nu “scutire de frecvenţă” otova, ci adaptare. Iar în sprijinul acestei afirmaţii am mărturia, din acea vreme, a unui membru al familiei mele, care a făcut practică pedagogică la “35” şi a avut-o la lecţii, care erau practic consacrate mai degrabă postulanţilor la meseria de profesor. Şi totuşi, Mihaela era în bancă, atentă şi bine ancorată în şcoală, lucru care s-a şi văzut mai târziu, când campioana olimpică (şi vicecampioană în 1968) a fost şefă a Departamentului internaţional al COR şi, o vreme, chiar secretar general al forului nostru olimpic.

La Tokyo, Mihaela a dat lovitura din prima încercare, fiind prima finalistă (cu numărul de concurs 179, îmi amintesc, a fost prima transmisie de Jocuri la tv, mă sculam în crucea noptii, pentru că proba a început la 7,00 dimineaţa la Bucureşti), trimiţând suliţa la 60,54 m. Agenţia France Presse a şi dat flash-ul, din acel moment această formidabilă reuşită paralizând pur şi simplu restul concurentelor, mult mai bine cotate.

Evident, au apărut cârcotaşii (că nu era internetului şi a reţelelor de socializare i-a inventat, doar i-a făcut mai vizibili), că a avut parte de o pală de vânt favorabilă, că a avut şansă. Prostii, la 21 de ani, Mihaela Peneş cucerea la Ciudad de Mexico medalia de argint, confirmând, tot ca extrem de tânără concurentă într-o probă a maturităţii depline, valoarea extraordinară a unui caracter care a ştiut să se mobilizeze în marile momente ale vieţii sale sportive.

În ce priveşte celelalte medalii ale sportivilor români, nu este, evident, aici locul şi nici spaţiul nu este consacrat unei istorii a participărilor româneşti la Tokyo, le puteţi vedea în “sintezele” cuprinzând lotul olimpic de acum 56 de ani. Dar şi clasamentele pe medalii şi puncte, care au dus România pe un loc de frunte în lumea sportului mondial.

Aş menţiona doar două eşecuri de pomină, nu de alta, dar să reamintim că sportul are şi astfel de momente, că nu totul este, orice s-ar spune, trecător, iar timpul nu face decât să dea un aer de tristeţe nostalgică. Mai întâi, păţania de la ciclism, unde echipa noastră de contratimp a concurat cu un om mai puţin, clasandu-se doar pe locul 9 din 33 de echipe la start.

Cu puţin timp în urmă, la CM de la Sallanches, în Franţa, această probă consemnase un loc 4 pentru România, iar o celebritate precum Louison Bobet, câştigător al Turului Franţei, aflat la Tokyo în postura de comentator al Radio Luxembourg, ne dădea favoriţi clari la podium la Jocuri.

Echipa – Constantin Ciocan, Emil Rusu, Gheorghe Bădără şi Ion Cosma, antrenată de cunoscutul tehnician Nae Voicu – era bine sudată, bine cladită, avea şi şansa unei ordini bune de start, a 8-a, conform tragerii la sorţi, între Germania şi Franţa, alte pretendente şi foarte bune repere într-o astfel de cursă teribila (109 km, pe ploaie!). Şi totuşi, dramă: la start se prezintă doar 3 ciclişti, Ion Cosma ratăcindu-se nu se ştie unde.

De la un martor ocular aveam să aflu, ani şi ani după aceea, că se dusese să împrospăteze lichidul din bidonul de alimentare, în timpul încălzirii, fiind întârziat, 30-40 de secunde, de aglomerarea de la start, cert este că ceilalţi 3 au plecat fără el, pedalând eroic, sosind cu o întărziere de doar 4’51” faţă de câştigătoarea aurului, Olanda (2h26’31” faţă de 2h31’22”) şi la sub 3 minute de podiumul pe care au mai urcat Italia şi Suedia.

Aşa este întotdeauna, cu bune şi rele, dar la JO-1964 aşa-zisele “rele” nu pot contrabalansa, decât ca un memento la modestie şi abordare echilibrată a viitorului, comportarea pozitivă dincolo de orice îndoială. Acum 56 de ani, în capitala japoneză, sportivii români au fost la mare înălţime, iar isprăvile lor se înscriu, ca model şi inspiraţie peste decenii, în istoria olimpismului românesc.