* Episodul 3 este consacrat incredibilei performante a Iolandei Balas-Soter la JO de acum 56 de ani, care, intr-un moment in care nu exista nocturna pe stadionul olimpic, a tinut in tribune 80.000 de persoane. Iar retrairea acestor momente unice a fost o incantare pentru mine, pentru ca sunt fericitul posesor al uneia dintre cele mai bune carti de beletristica sportiva, “TOKIO, OLIMPIADA RECORDURILOR”, scrisa de Ilie Goga (mentorul meu) si Reomeo Vilara, tatal lui Andy. Poate si aceasta carte ne-a indrumat carierele, mie si lui Andy…

Se poate spune că Iolanda Balaş-Soter, veritabilă cariatidă a sportului românesc şi mondial, a atras atenţia asupra necesităţii instalaţiilor de nocturnă pe stadioane, înainte ca diseminarea universală a televiziunii, care dictează programele, să o impună!

Aceasta pentru că la Tokyo, cei 80.000 de spectatori aflaţi în tribunele Stadionului Naţional au văzut timp de 3 ore un singur sportiv, pe românca deţinătoare a titlului olimpic la săritura în înălţime, doar la lumina unor proiectoare aţintite spre sectorul probei, pentru a vedea recordul olimpic stabilit, de 2 ori, de cea mai detaşată medaliată cu aur a ediţiei nipone de acum 56 de ani!

Nu pot, însă, descrie ceea ce s-a întâmplat atunci (iar pentru aceasta voi apela la specialiştii aflaţi atunci la faţa locului, pentru că îmi recunosc limitele, ceea ce aş dori multora) înainte de a face, foarte scurt, o prezentare statistică a “Doamnei Ioli”, regretatul om de excepţie pe care am avut şansa în această viaţă să-l cunosc.

– a stabilit 14 recorduri mondiale la săritura în înălţime, 12 fiind consecutive
– 2 titluri de campioană olimpică, 3 europene (şi o medalie de argint), 3 titluri mondiale universitare, 9 titluri balcanice, 19 titluri naţionale, a deţinut, simultan, recordul a cel puţin 100 de stadioane din întreaga lume în proba atletică pe care a dus-o dincolo de limitele timpului său (sărea cu dublă foarfecă, între timp “s-au inventat” ‘rostogolirea ventrală’ şi ‘fosbury’, în gropi de nisip, căzând de la 1,91 m, cea mai înaltă ştachetă pe care a depăşit-o şi cu care şi astăzi, după o jumătate de secol se câştigă titluri nationale în vreo 100 de ţări ale lumii!)
– 19 titluri şi 63 de recorduri naţionale (s-a păstrat în arhive şi primul record personal, probabil cel mai important, 1,28 m!, la 12 ani)
– ocupă primul loc în Hall of Fame-ul atletismului, de la Barcelona, înfiinţat în 2012 (adică, nu ştiu dacă întelegeti, când intri în sala legendelor, unde sunt cei mai mari campioni din istoria atletismului, ei bine, această istorie începe cu Domnia Sa)
– a obţinut cele mai detaşate victorii olimpice din istorie în proba sa – de 14 cm la Roma şi 10 cm la Tokyo
– a fost neînvinsă timp de 10 ani
– la un moment dat, în clasamentul celor mai bune performanţe ale momentului.

Pentru pagina de istorie Ioli Balaş-Tokyo voi cita din volumul “Tokio, Olimpiada recordurilor”, semnată de I. Goga şi R. Vilara, aflaţi la faţa locului, unde au realizat una dintre cele mai bune cărţi de beletristică sportivă din bibliotecile noastre.

“Ioli s-a ridicat să se dezmorţească, săltând piciorul deasupra capului. Mişcarea sa nu rămâne neobservată şi un ‘ahh’ prelung, admirativ, îi răspunde din tribune. Acum se pregăteşte să efectueze prima încercare din acest concurs, la 1,65 m. Paşii merg la sigur, exact la semnele de control. Bătaie puternică si Ioli se înalţă ca pentru a trece la 1,80 m. Aplauze prelungite izbucnesc simultan cu ţăcănitul miilor de aparate fotografice (…).

1,80 m, Taisia Vencik are două încercări destul de bune, dar de fiecare dată doboară ştacheta în cădere. A treia încercare este şi mai puţin reuşită şi atleta sovietică a trebuit să se mulţumească cu medalia de bronz. Brown (americanca – n.m.) trece din a doua săritură, Ioli din prima. (…). La 1,82 m, Ioli a trecut cu uşurinţă, singură, peste ştachetă cu o uşurinţă remarcabilă şi este din nou campioană olimpică! Indiferent de ce va face de acum înainte, organizatorii japonezi puteau completa numele atletei noastre pe diplomă… Dar Ioli a vrut să realizeze ce şi-a propus încă de multă vreme şi pentru care s-a şi pregătit – un nou record olimpic şi poate chiar un nou record mondial.

De la prima încercare (1,86 m) a stabilit un nou record olimpic (la Roma obţinuse medalia de aur cu 1,85 m). Apoi Ioli a solicitat aşezarea ştachetei la 1,90 m. (…) Celelalte probe de pe stadion se încheiaseră demult. Atleţii au părăsit pista “ciupită” de cuiele pantofilor, aşezându-se în tribună. Pe întreg stadionul n-a mai rămas decât Iolanda. (…). Iat-o la semnul de la capătul pistei de elan. Tribunele au amuţit. Prima oară pe Stadionul Naţional din Tokio o femeie va încerca să sară 1,90 m. (…) Ioli balansează de câteva ori de pe piciorul stâng pe cel drept, priveşte înalţimea ştachetei, respiră adânc şi porneşte hotărâtă… Fuji Yama, vulcanul care n-a mai erupt de peste 200 de ani, este oare pentru o clipă în plină activitate? Ba nu, sunt spectatorii, care contrar liniştei lor proverbiale, sar în sus pe băncile tribunelor, izbucnesc în urale, provocând o adevărată furtună de aplauze.

Ioli ridică braţele, exteriorizându-şi marea-i bucurie”.