MOTTO: (…) Artele marţiale, oricare ar fi ele,
nu sunt decât o uşă deschisă spre
limite ce urmează a fi depăşite,
în acest domeniu, măsura
supraomului nu o dă aprigul
luptător cumplit, ci acela care
ajunge să descopere, prin sentimentul
armoniei şi al plenitudinii interioare,
propria-i împlinire fizică şi spirituală,
împlinire ce-l ajută să priceapă
prin practică înţelesurile pe
care cuvintele nu le pot desluşi.
MICHEL RANDOM

Bokuseki – arta japoneză a caligrafiei; este unanim recunoscută de exegeţii serioşi drept una dintre ele 7 arte marţiale tradiţionale, întrucât, explică aceiaşi, dând implicit şi o scurtă definiţie, cere cu necesitate o concentrare profundă, precizie desăvârşită, execuţie extrem de rapidă.

Aceste rânduri, consemnate de dicţionarele consacrate fenomenului (între care cel al Iul Louis Frederic, fost practicant de judo, ne-a fost unul dintre ghizii importanţi la acest capitol) spun totul despre ceea ce înseamnă, de fapt, artele marţiale, o imagine departe de filmele “cu bătăi”, în care scenele de luptă filmate cu 10-12 camere din tot atâtea unghiuri, montate la greu şi iuţite (nu ştiu termenul tehnic şi nici nu mă interesează) astfel încât vezi “palme cu piciorul” cam câte 8-10 într-o secundă ş.a.m.d.

De aici, mulţimea aşa-ziselor competiţii, mediatízatele K1 ori luptele de stradă, cafteli în toată (ne) regula şi altele asemenea. Populare, nimic de zis, aducătoare de bani, dar de o vulgaritate năclăită în ură, fie şi jucată, şi, scuzaţi tautologia, prost gust.
Nu vrem să facem pe superpuriştii, la urma-urmei, pur şi simplu acesta este punctul nostru de vedere, dar dacă tot ne aflăm în Anul educaţiei prin sport n-ar fi lipsită de interes reproducerea, aici, la arte marţiale, în esenţa lor, mai mult precepte decât lovituri, a două “vieţi paralele.

Mai întâi, celebrul Bruce Lee (1940-1974), pe care, de fapt, specialiştii îl notează “actor de cinema”, şi nu, în orice caz, maestru în arte marţiale. S-a născut la Hong Kong, iniţiindu-se de fraged în tehnicile luptelor de stradă, pentru ca, odată cu vârsta, să ia lecţii în tehnicile wushu cu maestrul Yip Man, fost călugăr la Shaolin-si; este motivul pentru care s-a lansat ideea că Bruce Lee ar fi făcut stagii la celebra mănăstire, iar după moartea sa, ale cărei motive adevărate sunt ţinute la secret cu străşnicie (din cauze lesne de bănuit, show-biz-ul, de), s-a răspândit cu insistenţă zvonul că ar fi fost asasinat pentru că a dezvăluit secrete sacre ale mănăstirii.

Poveşti de adormit mitzurele.. în fine, ajunge în SUA, unde i se dezvăluie marele impact al filmului, în toată splendoarea sa. Revine, astfel, înarmat la Hong Kong, unde, după o specializare în tehnicile kung-fu, mai cinegenice, probabil, şi alte arte marţiale chinezeşti, se pune pe turnat filme, care, orice s-ar spune, trebuie să-i recunoaştem lui Lee acest imens merit, ajută enorm la popularizarea artelor marţiale în lume; astfel, pe lângă vulgarizarea de care am pomenit, mărirea exponenţială a numărului practicanţilor artelor marţiale are în Lee un ferment. Majoritatea îndreptându-se spre dojo (săli de antrenament) în care se practică, îndeobşte, stiluri în marea tradiţie a artelor marţiale.

Am să vă rog să-mi permiteţi o scurtă paranteză, ca o trecere la ceea ce va urma. Acum vreo 12-13 ani, prieteni fiind, primeam vizitele lui Bobby Manea, sensei, 7 dan în karate (toate gradele luate în Japonia!), Fiică-mea, Alina, 11-12 ani, obrăznicuţă, îl cam contra pe sensei (maestru, sempai putând fi tradus cu antrenorul sau instructorul) la obişnuitele glume făcute copiilor. într-o bună seară, Bobby, fin psiholog (condiţie fundamentală în “fişa postului”, el fiind şi un veritabil lider) îi aduce în dar Alinei un chimono.

Ce poate fi mai tentant pentru o fată decât o “ţoală”, şi încă una exotică, cu modul acela special de îmbrăcare. Ce mai tura-vura, s-a apucat de karate. După vreo lună, sensei Manea – ¬avea dojo în vecinătate – dă o fugă pe la mine. Ei bine, la intrarea oaspetelui, senseiul, novicea se ridică respectuos în picioare, se înclină, zice clasicul “oss” cu mâinile împreunate la piept, apoi, fără crispare, fără umilinţă sau urmă de supunere ostentativă, rămâne, senină şi firească, un receptacol vivace şi participant atent la discuţie. Cam lungă paranteza, dar, sper, pilduitoare.

Să revenim însă la paralela promisă. De Bruce Lee am zis. Să vedem cine şi, mai ales, ce a fost în domeniu Ueshiba Morihei (1883-1969). Fiu de ţărani samurai (un soi de răzeşi sau moşneni, le-am zice noi pe aste meleaguri), Ueshiba Morihei s-a născut în satul Tanabe, un copil plăpând şi bolnăvicios, cu înclinaţii mistice (apartenenţa, de-a lungul vieţii, la sectele ezoterice shingon, budhistă, sau cea politico-religioasă omoto-kyo, interzisă, i-au creat multe necazuri), a început de mic să-şi fortifice şubreda sănătate prin exerciţiu fizic, mai întâi principiile Yaqyu shinkage-ryu (ryu – şcoală). în 1903 a fost înrolat în armată, dar, prea scund şi slab, a fost fost rapid trimis la trupele de rezervă din Osaka (marele leagăn al artelor marţiale japoneze, destinul, karma, nu?). în 1908 devine sempai (instructor) şi îşi deschide un dojo în satul natal, de unde, însă, pleacă după alţi patru ani, creând, în nordul Insulei Hokkaido, împreună cu 84 de ţărani şi foşti militari, un sat, o comunitate închisă, unde cvasireformatul din armată face cele mai grele munci, şi, în paralel, cu maestrul Takeda Sokaku, practică ju-jitsu (ju-jutsu, după alţi exegeţi), ajungând maestru în această artă marţială.

Neliniştitul nostru personaj este nemulţumit, însă, vede în stilul de luptă în care atinsese o culme ceva impur, vecin cu bătaia, cu războiul (maestrul lui fusese, era, un virtuos spadasin) şi, între crize mistice, aventuri politico-militare în Mongolia şi retrageri de pustnic în munţi, 1 000 de zile, creează aikido (vom vorbi separat despre această artă), luptă cu mâinile goale, aşa cum au fost, iniţial, artele marţiale tradiţionale în Japonia, din cauza interdicţiei pentru oamenii simpli de a purta arme. Asta după ce, la Aybe, are, zice legenda, o viziune, trăind intens, va mărturisi, contopirea cu Universul.

De altfel, sunt consemnate mărturii că au existat momente în care nu putea fi clintit de pe pământ, întrucât, spunea, “legasem, prin mine, cerul şi pământul”). Despre Ueshiba Morihei circulă istorisiri senzaţionale, consemnate de persoane dincolo de orice dubiu, unele întâmplări fiind confirmate de fotografii şi, chiar, de scurte filme, lată doar două mostre de astfel de întâmplări cu acest formidabil om, decedat, el, copilul firav şi maladiv, la venerabila vârstă de 86 de ani, de un cancer la ficat.
Prima păţanie este o ilustrare a superiorităţii a ceea ce în artele marţiale japoneze se numeşte ki, armonia energiilor.

Altfel spus, este un exemplu de triumf al forţei lăuntrice, subtile, educată prin meditaţie, faţă de forţa brută. Aşadar, într-o zi un karateka de un chintal, antrenat perfect, vrea să conteste faima de om neînvins a maestrului Ueshiba Morihei, provocându-l.

Argumentul: cu un singur pumn, întemeietorul aikido (57 kg) va fi proiectat în aer câţiva metri şi va cădea în ţărână ca un sac de cartofi. Lupta a fost publică, la cererea vanitosului (păcat, în artele marţiale…) karateka, inclusiv filmată. La invitaţia maestrului aikido, care s-a prezentat gol până la brâu, karateka a dat o năpraznică lovitură de pumn în pieptul adversarului.

Absolut nici o reacţie, nici o urmare vizibilă. “Repetă”, i-a spus maestrul. A doua lovitură este devastatoare, însă. Pentru Ueshiba Morihei efectul este identic, nimic. în schimb, pumnul adversarului său este pur şi simplu zdrobit, o “pungă” de oase pisate. Pentru prima lovitură, maestrul a ales să absoarbă doar şocul, dar la a doua a respins energia karateka, acesta primind înapoi, multiplicată, propria-i forţă.

În aventura, amintită, din Mongolia, eroul acestor rânduri a fost, într-o împrejurare, ţinta, de la 6 m, a unui revolver aflat în mâna unui soldat chinez, inamic. Arătătorul de pe trăgaci începuse să se albească, gata să “rupă” detanta, pentru declanşarea glonţului, când chinezul se trezi dezarmat. întrebat cum s-a putut petrece aşa ceva de către camarazii care asistaseră la scenă, maestrul a dat următorul răspuns, cu o aură de taină pe care noi, totuşi (scuzaţi!) am numi-o transparentă: “între secunda în care adversarul îşi pune în gând să te omoare şi secunda în care apasă pe trăgaci trece un timp foarte lung”.

Apărute, cum spuneam, şi dintr-o interdicţie, răspândite după reforma – unii îi spun revoluţia – Meiji, din 1868, care a dus la modernizarea Japoniei, când samuraii, marii specialişti ai luptelor, de fapt singura lor menire, s-au trezit fără ocupaţie şi au trebuit să-şi asigure existenţa organizând demonstraţii, de real succes.de altfel, creând dojo şi ryu, mai apoi, artele marţiale reprezintă o povese fascinantă, din care vom încerca să vă spicuim câte ceva. Din păcate, foarte pe scurt şi limitat.

Judecaţi şi dumneavoastră: araki-ryu, batto-jutsu (cu sabia), bersilat (stil indonezian), Cha Quan (stil chinezesc, creat la Shaolin-si), E-mei shan-pai (stil chinezesc, tot de la Shaolin-si); în vietnameză, nga mi phai, Erlang men – stil chinezesc, full-contact – formă de karate în stil american, full-nunch – stil creat în SUA, foloseşte îmblăciul (nunchaku), Genji-no-heiho – “Arta de război a celor din clanul Genji (din familia Minamoto, una de referinţă în domeniul în care ne aflăm), hadako – stil chinezesc, Hap-ki-do – artă marţială coreeană, kakuto-bugei – artă marţială de luptă, cu arme, etalând 50 de procedee, Kalasipayat – “Drumul câmpului de bătaie”, artă marţială indiană, kempo, kick-boxing, kirpinar – artă marţială turcească, practicată la Edirne, în special, kung-fu – “Efort uman”, nume dat, în mod greşit, tuturor artelor marţiale chinezeşti; culmea, termenul nu este folosit tocmai în China, unde, pentru un generic asemănător, este preferat wushu, kyudo – “Calea tirului cu arcul” (do – cale în japoneză, termen pe care îl veţi întâlni des), Mizougyi – stil chinezesc, nambu-do – stil (karate) creat recent, în 1984, care nu se fundamentează pe competiţie, ci pe armonia cu natura, Penchak-silat – stil indonezian, Qwan-ki-do – “Calea pumnului şi a energiei”, artă marţială vietnameză.

Ne oprim aici, cu precizarea că toate acestea sunt prezente în această carte doar în rândurile de mai sus. Fatalmente, a trebuit să alegem, şi încă la greu. Veţi vedea în continuare ce.

PS. Într-o manieră chiar comică, dar cu trimitere clară, iată că am fost confirmat, la 15 ani distanţă, în modul de abordare a cazului Bruce Lee, in filmul, premiat cu Oscar, “A fost o dată la Hollywood”, Quentin Tarantino, regizorul atât de special, tratând de-a dreptul parodic personajul…