Continuarea prezentării artelor marţiale de astăzi începe cu un caz aparte: prima disciplină de acest fel admisă la Jocurile Olimpice, ca un omagiu adus gazdelor, atunci, in 1964, japonezii, judo-ul fiind această alegere, evident.

Ca un fapt cred interesant este ca aceeaşi abordare a fost şi la Ciudad de Mexico, unde s-a optat pentru probele de marş, precum şi la Munchen-1972, nemţii alegând handbalul (cealaltă opţiune, la care s-a renunţat, fiind popicele…). Aşadar, judo.

Artă marţială cu mâinile goale, cu tehnici din ju-jitsu, dar cele folosite exclusiv de bushi (“războinici” ne-nobili, deci fără dreptul de a purta armă, sub sancţiunea decapitării de către orice mărunt samurai, evident fără judecată), non-violentă şi non-ofensivă, judo a fost creată de Kano Jigoro (1860-1938), în 1882.

În acest caz, parcă am fi comandat noi apariţia acestui nou creator de sport, întrucât biografia lui ilustrează, alături de cea a precedentului maestru, Ueshiba Morihei, practic total opuşi din punct de vedere social, deschiderea, accesibilitatea artelor marţiale. În timp ce fondatorul aikido avea o extracţie modestă, ţărănească, Kano Jigoro, născut în satul Mikatse, din provincia Hyogo Kobe, a fost membru al unei familii de înalţi funcţionari imperiali, fiind născut cum se spune cu căiţă; anume chiar cea de a urma o carieră la Casa Imperială, ceea ce s-a şi întâmplat, evident după absolvirea unor solide studii de ştiinţe politice, la Universitatea din Kyoto.

Iniţiat solid în ju-jitsu, în stilul Tenjin shin-yo-ryu, cu maeştrii Fukuda Hachinosuke, Iso Masachi şi likudo Tunetosi, deschide în 1882 propriul dojo, în templul Eisho-ji, din Tokyo, unde a sintetizat filosofia şi tehnicile judo, la un moment dat arta marţială cea mai răspândită din lume, datorită includerii sale în programul Jocurilor Olimpice, în 1964, bineînţeles, la Tokio.

Kano Jigoro murise încă din 1938, dar sămânţa sădită de el în mişcarea olimpică (în Franţa, Suedia, unde a fost şi decorat, peste tot unde l-au dus misiunile de reprezentant al Ministerului Curţii Imperiale japoneze) a prins rădăcini, iar când s-a pus problema extinderii ariei disciplinelor la Jocuri, evident judo a fost pe primul loc (tot atunci a fost inclus în program şi voleiul, dar asta-i altă poveste, pentru mai târziu).

Între timp, însă, apare şi al doilea tăiş al popularităţii date de prezenţa la JO, primul fiind mirajul posibilităţii cuceririi de medalii, şi deci răspândirea rapidă a sportului respectiv (tot aşa s-a întâmplat şi în 1972, la Munchen, când germanii au avut de ales între handbal şi popice; se ştie ce au ales şi ce progres a înregistrat jocul cu mingea mică, dominat până atunci doar de 2-3 naţiuni – România, în primul rând, Cehia şi Suedia, hai, şi Germania).

Al doilea tăiş este deformarea sensului iniţial al disciplinei respective, în cazul judo-ului, apar categoriile de greutate, ceea ce deturnează fundamental filosofia acestui sport (s-a acceptat, ca o concesie faţă de origini, categoria open, unde, totuşi, n-ai să vezi înscris un judoka de la superuşoară…).

Apoi, miza imensă din ultimii ani reduce din spectaculozitate, multe meciuri fiind parcă bancuri de încercare pentru rezistenţa echipamentului (remarcabilă, în ţesătura numită, cum altfel, bob de orez!). Oricum, judo rămâne o artă marţială cu foarte mulţi adepţi, chiar dacă specialiştii fenomenului apreciază că din acest punct de vedere a fost depăşit de karate şi chiar de taekwondo (aceasta din urmă, tot datorită prezenţei la JO).

JU-JITSU – “ŞTIINŢA SUPLEŢEI”

lată – vor mai fi – un sport căruia nu i se poate găsi un autor cert, astfel încât vom fi şi mai succinţi, neputând renunţa la o artă marţială atât de cunoscută. Practic, este una dintre cele mai vechi arte marţiale japoneze, perioada în care, se presupune, a fost creată fiind Kamakura (1185-1333), fertila perioadă a celebrului clan Minamoto.

Străvechi, deci, ju-jitsu (ju-jutsu, în transcrierea altor autori) se revendică de la şi mai vechile tehnici kumiuchi, cele descrise într-o lucrare budhistă, Konjaku-monogatari. Iniţial luptă fără arme, apar diverse şcoli care iau “calea arcului”, în special, inspirându-se din luptele folosite în Okinawa, dar şi din unele tehnici chineze. Culmea, ju-jitsu în forma lui cristalizată este exportat în China, de către Chen Yuan-bin (1587-1671).
Aflat în declin de popularitate, unii nici nu-l mai consideră sport, chiar, ju-jitsu este, fără discuţie, matricea tuturor artelor marţiale contemporane, aproape toate procedeele fiind “împrumutate” de aici.