Gata, va ajunge cu stiluri de arte martiale, maine doar o precizare, dupa care ajungem si la disciplinele clasice, mai familiare noua, atletismul, canotajul, ciclismul si tot asa…


Cu peste 20 000 000 de practicanţi în întreaga lume, fie că diverşii karateka au ales oricare din stiluri sau şcoli (v-am mai spus, ryu), adică shotokan, numele venind de la dojo fondatorului, vom reveni, wado-ryu, goju-ryyu, shito-ryu, kyokushinkai, sankukai (mai sunt şi altele, mai puţin populate, însă), karate – sau, mai corect, karate-do ¬sunt traduse în două feluri, cum vedeţi din titlu, din cauza unei decizii a fondatorului modern, Funakoshi Ginsin, care a schimbat ideograma care desemnează “chinez” prin cea, aproape identică, ce se traduce prin “gol”, ambele având aceeaşi fonetică în expresie (accentul le deosebea) – kara. în ambele variante există “te”, ce semnifică mână.

De aici, vă daţi seama că este vorba de o artă marţială de origine chineză (prima importantă cu rădăcini în fabuloasa mănăstire Shaolin-si), dar, cu toate acestea, japoneză prin definiţie. în fapt, karate, artă marţială cu mâinile goale, a apărut şi s-a dezvoltat în Okinawa, aflată sub stăpânire chineză, ocupanţii interzicându-le ocupaţilor purtarea armei. Aşa încât, aceştia, “furând” tocmai unele tehnici de luptă ale chinezilor, în special din kempo şi boxul chinezesc, pe care le-au perfecţionat şi, mai ales, răspândit printre ţăranii aflaţi, practic, fără apărare, au creat karate. 

Până la a trece la subiectul propriu-zis al lucrării noastre, anume autorul, să consemnăm în legătură cu karate-do că, după al doilea război mondial, ceilalţi ocupanţi, americanii, au interzis practicarea tuturor artelor marţiale, cu o singură excepţie, aţi ghicit, karate, considerând-o “gimnastică chinezească”, şi nu stil de luptă.

Cei ce au luat această decizie (şi care, de fapt, voiau să se perfecţioneze ei înşişi în lupte corp la corp, care au dus la inventarea full-contact) s-au dovedit subtili, având oricând, în eventualitatea controlului superiorilor, o ieşire: puneau practicanţii să execute o kata (demonstraţie, într-o concepţie creatoare, de procedee de unul singur sau în grup, fără adversar), ascunzând faptul că în karate-do mai există şi kumite, lupta cu adversar, în care între non-contact şi contact diferenţa este de milimetri sau chiar… microni. Uşor de depăşit, nu?

Să spunem, aşadar, câteva cuvinte despre creatorul stilului modern de karate-do, proprietarul unui dojo numit Shotokan, care a dat şi numele stilului încă dominant în această artă marţială. Este vorba de Funakoshi Gichin, născut în Okinawa în 1869 (decedat în 1957, nu ştiu dacă observaţi, dar aceşti maeştri au o viaţă lungă, în ciuda faptului că, fără excepţie, duc o existenţă zbuciumată, una din explicaţii fiind aceea că practică exerciţiul fizic până la ultima suflare). 

Prieten cu Kano Jigoro, cel ce a pus bazele judo-ului, vă amintiţi, Funakoshi Gishin a fost ceea ce noi am numi, pe lângă creator, şi un organizator, un întreprinzător, dacă permiteţi, creând într-un singur an, 1936, 30 de dojo în toată Japonia, pătrunzând în universităţi, precum şi, mai ales, în marile întreprinderi, încântate să-şi vadă angajaţii fortificându-se prin exerciţiu fizic. în fapt, specialiştii consideră că din punct de vedere pur sportiv meritul revine fiului său, Funakoshi Yoshitaka, destui astfel de exegeţi desemnându-l pe acesta creatorul de drept al karate-do. Mă rog, veşnica dilemă, iertaţi de vorbă proastă, cine a fost primul, oul sau găina?
KENDO – “CALEA SABIEI”

Este, probabil v-aţi familiarizat până acum cu unele denumiri, câteva evident, o artă marţială budo, adică pentru războinicii înarmaţi, extrem de răspândită în secolul XIII, de samurai, dar care au avut destui predecesori, războinicii (bushi). Transformarea kendo în sport este meritul lui Sakakibara Kenkichi (1830-1894), sub presiunea reformelor Meiji. 

Pentru a respecta în întregime adevărul istoric, termenul kendo (care l-a înlocuit pe cel străvechi de ken-jutsu) este creaţia, abia în 1900 lui Abe Tate, în timp ce cea dintâi academie a apărut nouă ani mai târziu la Tokyo. Vă imaginaţi că, sport fiind, în prezent sabia clasică, adevărată, din oţel, katana, a fost înlocuită cu shinai, sabia de bambus, iar un practicant de kendo este “blindat” ca un… hocheist, dacă permiteţi comparaţia, având o mască de oţel (men-gane), cu apărători pentru umeri, o platoşă de bambus lăcuit, mănuşi, apărători pentru abdomen, precum şi un soi de cochilie ca la box, pentru apărarea părţilor supersensibile (“tare”, respectiv “tare-obi”).

Cum spuneam, creatorul sportului numit kendo a fost Sakakibara Kenkichi, discipol al să-i spunem mişcării Otani Shimosa no kami Seiichiro, fiind un virtuos al mânuirii săbiei, astfel cum s-a perfecţionat, sub îndrumarea maestrului Takeda Sokaku, la Jikishin-kage-ryu.