Nu vă vom răpi mult timp cu această să-i zicem divagaţie – nefiind strict în cadrul subiectului nostru -, dar s-au ţesut atâtea poveşti, adesea mincinoase, despre cele două elemente strâns, totuşi, legate de artele marţiale, încât am simţit nevoia acestei paranteze.


lată, ninja, deveniţi un soi de eroi, câteodată chiar simpatici, mai ales de când au devenit eroi de desene animate. în fapt este vorba despre nişte paria, nu-i prea dur nici termenul de scursuri, ai societăţii (o parte dintre ei au fost recrutaţi dintre ronini, samuraii renegaţi sau rămaşi pur şi simplu fără stăpân, neştiind altceva decât să lupte; complet neputincioşi, de altfel, din punct de vedere social -spre exemplu nu erau plătiţi, cât le mergea bine, adică, decât în orez, considerând atingerea banilor direct ca plată pentru serviciile aduse o batjocorire a demnităţii lor), bandiţi pur şi simplu, asasini şi spioni, contrariul a ceea ce înseamnă Bushido, codul de onoare.

Pe scurt, este vorba de bărbaţi special antrenaţi pentru asasinat şi spionaj, se pare că începând din perioada Heian, spre sfârşit, adică pe la anul 1 100. Recrutaţi din cei mai de jos oameni, ninja au apărut doar în câteva familii, cu antrenamente speciale încă din copilărie, perfecţionându-se spectaculos – de aici şi legenda – în escaladări cu mâinile, practic, goale (ajutaţi doar de shuko, mănuşi prevăzute cu gheare), înarmaţi fiind cu pumnale şi arme de lansat, între care celebrele stele, cu care ţinteau carotida adversarului, având mai multe colţuri ascuţite, pe care este scrisă o ideogramă, cu diverse semnificaţii, idee mult speculată de negustorii care au profitat şi profită din plin de mitul ninja, cel cu trei clase -jonin, comandanţii acţiunilor plătite de particulari, chunin, cei ce pregăteau acţiunea şi genin, executanţii.

Toţi, indiferent de clasă, erau experţi aproape desăvârşiţi în mânuirea tuturor armelor şi aveau cunoştinţe solide în ce priveşte otrăvurile. în perioada Edo (1603-1868), relativ paşnică, fără conflicte între daimyo (şefi de clanuri, toţi tânjind spre demnitatea extremă pentru un os nedomnesc, cea de shogun), ninja devin pe faţă tâlhari şi asasini din plăcere. Dornic să pună capăt a ceea ce noi am numi brigandaj (nimic nou sub soare, vezi istoria Europei…).

Oda Nobunaga, un daimyo care voia doar să reunească în armonie toate clanurile, trimite împotriva celor 4 000 de ninja existenţi la 1581 46 000 de samurai. în urma bătăliei, în câmp deschis practic, ninja rămân doar câţiva, poate zeci, care nu fac decât să păstreze, de amorul artei, tehnicile specifice, din tată în fiu. Legenda, însă, izbucneşte după al doilea război mondial, sub impulsul americanilor, fascinaţi de poveştile, să recunoaştem, fascinante despre aceşti, impropriu spus, haiduci niponi.

În ce priveşte Shaolin-si, avem de-a face, la origine, cu un templu budhist construit pe Muntele Songshan, în provincia chineză Henan, la anul 496, iar denumirea ar putea fi tradusă prin “Templul pădurii mici”. Preocuparea pentru artele marţiale s-ar fi datorat, tot ce scriem este legendă, dar credibilă, cu oarece documente doveditoare, unui călugăr de origine indiană, Bodhidharma, care şi-a învăţat companionii tehnicile de apărare din ţara lui, pentru a scăpa de necazurile pricinuite de bandiţi.

Cu timpul, respectivele tehnici au luat anumite caracteristici – cele din nord numindu-se Bei-Shaolin, secrete păstrate cu stricteţe maximă, iar în sud s-au folosit artele marţiale taji-quan. Aici, ryu (şcoala) devine pai, iar tehnicile create ajung la numărul magic, 108, toate pornite din poziţii care sugerau animale -cocor, tigru, urs, maimuţă. Evident, Shaolin-si a avut şi are încă o aură deosebită, o popularitate de excepţie. Ca şi ninja… Dar din motive total diferite.