După ce am trecut în revistă cele mai reprezentative arte marţiale, iată că am ajuns la disciplinele să le zicem clasice, dar nu putem purcede la drum fără o mică introducere.


Greu de crezut, dar strădaniile de afla cine anume, concret, a avut pentru prima dată ideea unui sport, fie şi în forma lui cea mai primitivă, se lovesc nu neapărat de aşteptata lipsă de documente, de referiri ferme, cât de orgoliile unora sau altora de a-i promova pe ai lor.

Nici noi, românii, nu am scăpat de păcatul ăsta, vezi cazul Johnny Weissmuller, pe care un reputat cronicar l-a făcut timişorean la origine, când el, bietul, o consemnează toate documentele oficiale – inclusiv înscrierile la Jocurile Olimpice, îl dau născut în mica localitate Wimbar, în statul american Pensylvannia, în anul de graţie 1904, iar datele sunt luate din actele parohiale.

Asta n-ar fi nimic, un moft, dar ce ne facem că era aproape să devină o obsesie naţională că baseball-ul este de fapt strămoşeasca oină carpato-danubiano-pontică, adusă pe Noul Continent de cohortele de imigranţi, în special ardeleni, care au trecut în număr destul de mare Oceanul la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui trecut. Cu puţină străduinţă, am putea pune poarca la originea cricketului, lapta ciobănească drept pelotă şi tot aşa…

Această idee ne dă prilejul să punem un punct apăsat pe un i universal: evident, gesturi, fragmente întregi dintr-un regulament, fie el şi empiric, ale unor mişcări de timp liber seamănă între ele, fie că au fost făcute în China, Roma antică, Marea Britanie şi cine ştie pe unde în lume, poate în locuri care nu prea dădeau pe dinafară de cronicari – care cu scrisul, care cu pictatul.

Cele trei arii de mai sus îşi revendică fotbalul, ca să fim mai expliciţi, dar noi, fără a neglija gesturile milenare, suntem fermi în a-i considera pe englezi inventatorii fotbalului; ei au creat regulamentul cu cele (numai) 13 reguli, simplitatea fiind una dintre explicaţiile esenţiale ale popularităţii fantastice a acestui sport. Mai mult, englezii au fost păstrătorii “sigiliului”.

Să explicăm, printr-o poveste, vor mai fi astfel de amintiri din propria experienţă în următoarele pagini, ce înseamnă ultima expresie. Era în 1977. La Bucureşti, la Hotelul Flora se desfăşura un Comitet Executiv al Uniunii Europene de Fotbal. Preşedinte – regretatul italian Artemio Franchi.

Căruia am reuşit – cu sprijinul acestui mare boier care a fost Pişti Covaci – să-i iau un interviu. Eu zic, o performanţă, dacă ne uităm în pletorica presă sportivă actuală, unde nu vedem neam un interviu în exclusivitate cu Johansson, deşi subiectul votului de blam dat de UEFA lui Mircea Sandu merita strădaniile. în fine, în acea discuţie, dottore (nemţi, elveţienii şi italienii sunt toţi dr. adică absolvenţi…) Franchi mi-a spus că se felicită şi recomandă şi celor ce îi vor urma să lase regulile în continuare în competenţa englezilor de la International Board.

“Noi ceilalţi, în special latinii, ne repezim, suntem mereu puşi pe schimbări, am fi făcut o varză dintr-un regulament clar. Englezii, care nu au nici Constituţie scrisă şi nici principiul abrogării legilor, sunt prin definiţie conservatori, măsoară de zece, sute de ori şi, în general, rămâne cum a fost stabilit la începuturi”. Adică, atunci, în 1863, în taverna “Freemason”, pe Green Street (strada Verde, ca să vezi) din Londra. De aceea, fotbalul, odată înţeles de un copil, rămâne acelaşi toată viaţa acestuia, iar numărul suporterilor creşte, pentru că nimeni nu dezertează în faţa deselor schimbări, pe care nu le pricep, venind în schimb alţii. Cam asta îmi spunea, în esenţă, marele om de fotbal.

Să purcedem, totuşi, la prezentarea, bob cu bob, a inventatorilor sporturilor, chiar dacă aceştia sunt vizionari, creatori exclusivi în deplinătatea cuvântului, perfecţionişti cu influenţă decisivă, colectivităţi sau chiar popoare. Ordinea va fi, pentru simplificare, alfabetică. Aşadar, iată, începănd însă, de mâine—