Intrăm acum, iată, in disciplinele clasice, de pe aici, de pe la noi, iar subiectul de astăzi este consacrat sportului-sporturilor, pentru toate gabaritele umane, de la fondiştii ca trestia, la giganţii de la aruncări. Mai mult decât atât, atletismul este matricea selecţiei pentru toate disciplinele, aici se văd calităţile motrice, dar şi cele de forţă si altele. În fine, subiectul este extrem de generos, aşa că a trebuit să-mi drămuiesc drastic textul. Şi să aleg, întemeietorul şi un prieten drag, cu stradă în Bucureşti.

“Regina sporturilor”, principalul punct de atracţie al Jocurilor Olimpice, cel mai răspândit sport planetar este, evident, o creaţie colectivă, s-a născut din nevoia de supravieţuire, devenind cu timpul, fără îndoială, şi o întrecere de amorul artei, gen “ba eu sunt mai iute (mai rezistent)”.

Cu o astfel de provocare a fost marcată şi legendara naştere a sportului propriu-zis, atestat deplin odată cu Jocurile Olimpice, dar şi celelalte Jocuri, trei la număr, din aria Greciei antice. Herakles (Hercule), semizeul zămislit din dragostea dintre Zeus şi regina Alcmena, în trecere prin Olimpia, într-o pauză între cele 12 munci mitologice, şi-a provocat fraţii, patru la număr, la o întrecere atletică, în special de alergări.

Mai întâi, a stabilit distanţa, rânduind 600 de tălpi proprii, de unde a rezultat stadiul (de aici vine cuvântul modern stadion), de 192,27 m, ceea ce înseamnă, am mai spus-o, că o talpă de-a semizeului avea 32 cm, pentru a-l încălţa un cizmar modern având nevoie de un pantof cu măsura între 48 şi 50! Chiar mai mult… O asemenea “bază” trebuie că susţinea o “caroserie” pe măsură şi un motor în stare s-o mişte, astfel încât isprăvile herculeene au destulă acoperire.

Cum în privinţa fondatorului, fondatorilor nu prea mai sunt multe lucruri de spus, ne-am cere permisiunea să vă vorbim de creatorul atletismului modern, ba chiar al olimpismului modern, al sportului de astăzi, care – o fi bine, o fi rău?, pentru sportivi e bine – a renunţat la păcăleala amatorismului, inexistent chiar în timpul Jocurilor Olimpice antice, când un olimpionic (campion) îşi vedea statuia în cetate (precum şi-o poate admira acum Patzaichin în faţa clubului Dinamo), primea o casă sau un loc unde să-şi construiască, o turmă bine dotată, ceva pământ şi alte recompense care făceau din el un om înstărit.

Ei bine, în Jocurile Olimpice moderne, una din puţinele naivităţi, poate singura, de care a dat dovadă un om cu un simţ practic atât de dezvoltat precum Pierre de Coubertin, în sportul modern în general, regula amatorismului a fost drastic impusă. Până a apărut dottore italian Primo Nebiolo, mai întâi preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Sportului Universitar (FISU), apoi al Federaţiei Internaţionale de Atletism (IAAF). Iar dacă o boală necruţătoare nu l-ar fi răpus prea devreme, sigur viitor preşedinte al Comitetului Internaţional Olimpic.

Eroul rândurilor noastre era avocat de profesie, civilist, astfel că a venit cu o idee genială: nu-i posibil ca tocmai sportivii, cei care fac spectacolul, să nu se înfrupte din veniturile din ce în ce mai mari de la competiţiile de o oarecare anvergură, ca să nu mai vorbim de cele mari. Dar nici nu puteai să dai bani celor remarcaţi, că te păpau anchilozaţii de la CIO şi rămâneai în concursul olimpic fără marile vedete.

Aşa că, iată soluţia: succesele sunt recompensate cu bani, în cecuri depuse la bancă, iar campionul-beneficiar nu are dreptul să-i scoată de acolo decât după retragere. E, vorba vine, ca şi cum n-ar primi, decât aşa, virtual. Bineînţeles, după scurtă vreme (“se încalcă dreptul unui om de a dispune de bunul lui” etc, etc, găselniţe avocăţeşti, o bagatelă), aşa încât s-a ajuns la ceea ce este astăzi – prime de start, ca s-o luăm în ordine, prime de loc, bonusuri, lingouri de aur, jackpot-uri…

O altă idee a lui Nebiolo – excelentă strădania marilor oameni de sport români lolanda Balaş şi Nicolae Mărăşescu să se bată pentru ca strada pe care se află sediul federaţiei să poarte numele italianului de geniu – a fost, din păcate, dusă rău la capăt de olimpici. Pentru a dezvolta competiţia pe care o patrona ca preşedinte FISU, Universiada, primul născut dintre fraţii Nebiolo (chiar aşa, de aceea a fost botezat astfel) a dat posibilitatea organizatorilor de a alege pe lângă cele 9 discipline încă una, evident care îi putea aduce succese şi, deci, popularitate în rândul spectatorilor proprii (la Bucureşti, în 1981, am ales luptele, unde, fie vorba între noi, nu se prea înghesuie studenţii, dar, la medalii, românii dădeau pe atunci buluc).

S-a încercat acelaşi lucru şi la Olimpiadă, la Tokyo, de exemplu, unde organizatorii au ales judo (dar şi voleiul…), s-a continuat cu handbalul la Munchen, ca sport naţional (deşi e inventat, veţi vedea, de un danez), la concurenţă, între responsabilii germani, cu popicele şi tot aşa.

Numai că, dacă la Universiade sportul ales dispărea, fiind înlocuit cu o altă opţiune, la ediţia următoare, la JO el a rămas, ba s-au adăugat şi altele, la presiunea federaţiilor internaţionale, ajungându-se la atât de blamatul, acum, gigantism…