Iată o disciplină cu autor cert, un profesor (“trăznit”, după titlul unui film celebru acum o jumătate de secol), un sport pe cât de spectaculos, pe atât de complet, o combinaţie de gabarite, dar şi de îndemânări specifice, care a reuşit să dea lumii vedete de prim-plan, universale, eroi, mai nou, de seriale de mare succes.

De data aceasta, avem de-a face, cum spuneam, cu un fondator cert, inventator cu brevetul dat de istorie, dar şi de documente cât se poate de autentice: profesorul de educaţie fizică James A. Naismith (născut în 1861, decedat în 1939, astfel că a prins şi debutul creaţiei lui la Jocurile Olimpice, cele din 1936, de la Berlin). Sosit la Colegiul Springfield, din statul american Massachusetts în 1891, tânărul profesor, de vocaţie, avea pur şi simplu insomnii faţă de dezinteresul studenţilor faţă de sport.

E-adevărat, Massachusetts este un stat din Est cam snob, cu locuitori dominaţi de sentimentul creatorilor SUA, de condiţie medie spre înstăriţi, stare care dă o oarecare înclinaţie, preocupare chiar spre materii “serioase”, şi nu spre frivolul sport. Dealtfel, şi sala de sport a colegiului era cam înghesuită, aşa că Naismith a găsit singura soluţie: să inventeze o disciplină complet nouă, care să dea sentimentul de pionier, atât de drag americanilor.

N-a stat mult pe gânduri şi s-a pus pe treabă, astfel că după 3-4 luni de la venirea la Springfield a prezentat studenţilor noul sport, împreună cu cele 13 reguli (ca să vezi, exact ca la fotbal), publicate în primele zile ale anului 1892 de Gazeta colegiului, iar pe 12 ianuarie a avut loc şi primul meci, între două echipe ale aceleiaşi clase (de 18 studenţi, astfel că fiecare echipă avea 9 jucători). în ce piveşte denumirea, ea nu aparţine inventatorului, ci unui coleg al acestuia, Frank Mahan, care în cele din urmă s-a oprit la un nume combinat din elementele esenţiale ale jocului: basket (coş) şi ball (minge).

Bineînţeles, cercetătorii ulteriori ai fenomenului care a devenit baschetul (al treilea sport din lume ca număr de practicanţi, o veritabilă industrie, foarte prosperă, în SUA) au sugerat că Naismith s-ar fi inspirat fie din nişte creaţii ale pictorului olandez Dietrich de Bruyns, cu nişte persoane care încercau să treacă nişte baloane prin nişte cercuri, fie din o serie de opere plastice aztece, unde, tot aşa, erau înfăţişaţi strămoşi ai mexicanilor aruncând cu mingi, de cauciuc, s-a presupus, spre cercuri implantate la o oarecare înălţime, în pomi.

Greu de crezut că Naismith avea asemenea înalte preocupări în ce priveşte arta plastică, frecventând cam tot ceea ce se expunea pretutindeni, de vreme ce aria sa de cuprindere ar fi trebuit să meargă de la arta batavă la cea precolumbiană, în cazul nostru aztecă.

Fără discuţie, succesul mondial, aproape imediat, al jocului s-a datorat şi faptului că a constituit una din preocupările unei puternice asociaţii americane, YMCA, o organizaţie care şi-a propus încă de la înfiinţare, la începutul secolului trecut, “influenţarea tineretului de pretutindeni în plan cultural, religios, turistic şi sportiv”, astfel că misionarii, termenul este destul de potrivit, YMCA, răspândiţi peste tot în lume – inclusiv în România – au lucrat vârtos, iată, într-un nobil scop, baschetul fiind unul dintre spectacolele cele mai interesante existente în acest moment în lume. Ca să nu mai vorbim de SUA, unde NBA reprezintă şi una dintre cele mai înfloritoare afaceri.