Am ajuns la alte minţi luminate, dar din cu totul alte lumi, despărţiţi de 2 milenii, fie ca oameni de ştiinţă, fie capete încoronate, cei doi premergători, dacă nu chiar inventatori în sensul originar al cuvântului, ca oameni care şi-au alăturat numele unor discipline sportive total diferite, cea a luptei drepte, directe, nemijlocite, dar şi cea a loviturilor îndemânatice, dar de la distanţă, boxul şi biliardul.

Boxul, lată un sport, născut odată cu lumea, care, orice s-ar zice, reprezintă un veritabil ghem de paradoxuri, de alăturări neaşteptate. A fost beştelit ca ultima dintre manifestările omeneşti sau i s-au închinat veritabile ode. încă din antichitate este interzis în gimnaziile elene de către medicul Galenus, de pildă, o somitate (credeţi că numele celebrei fabrici vine din altă parte decât de la acest nume faimos?), iar lacedemonienii l-au exclus dintre activităţile lor agonistice.

în acelaşi timp, la Homer găsim relatări ale “jocurilor lovirii cu pumnul”, la modul laudativ, desigur, în Eneida, cartea a V-a, Virgiliu descrie cu dramatism lupta dintre Dares şi Entellos, iar în zilele noastre, marele scriitor Ernest Hemingway, care s-a împărţit, în mod egal aproape, între pasiunea pentru coridă şi box (dar şi cea pentru whisky, pe care îl considera carburant, asta ca să respectăm adevărul istoric), a scris nemuritoarea nuvelă “50 de bătrâne”, în care a pus multe dintre trăirile sale de cronicar al ringului.

Mai mult, boxerii, de la puştiul care intră prima oară în sală şi, când îşi pune mănuşile de antrenament, de 12 uncii, nici nu se mai vede după ele, până la marii campioni, şi aici aş numi un veritabil recordman mondial, cred că singurul pugilist din lume care deţine 11 titluri de campion naţional de seniori, Ion Monea, luptător de o longevitate la nivel înalt neatinsă, se pot mândri cu faptul că sunt colegi de ring cu Pitagora din Samos, părintele geometriei, un geniu al omeniri care a cucerit titlul olimpic la pugilat, denumirea la JO antice a boxului de azi, la a 48-a Olimpiadă, în anul 588 î.Hr. (Micul Larousse face o eroare de datare a anului naşterii în ce-l priveşte pe creatorul teoremei ipotenuzei).

Că tot suntem la JO antice, să spunem că pugilatul a apărut la cea de-a 23-a ediţie, primul olimpionic fiind Onomastos, din Smirna. Iar celebrii noştri contemporani Laszlo Papp şi Teófilo Stevenson ar trebui să ştie că nu ei sunt deţinătorii recordului de victorii finale la JO – câte 3 -, ci Tisandros, din Naxos, Sicilia, colonia creată de Enea, de patru ori recompensat cu ramura de măslin, între 572 şi 560 î.Hr.

Versiunea modernă se datorează, spun cronicile, marinarului, evident englez, J. Broughton, care a pus pe picioare în 1742 chiar o şcoală, intitulată pompos “Academia de box”, punând la punct regulile de bază şi reinventând cestele antice (curele de piele, cu care erau înfăşuraţi pumnii, având ţinte de metal în perioada de decadenţă), acum sub formă de mănuşi.

Iar un alt “inventator”, care ar putea duce la scoaterea boxului din programul olimpic (Doamne-fereşte) a fost, pe la sfîrşitul anilor 80 din secolul trecut, est-germanul Karl-Heinz Wehr, fost secretar general al AIBA, care, interesat (fabricantul era din RDG) a introdus maşinile de punctat. Nişte aiureli care dau pur şi simplu peste cap acest sport, îl simplifică până la rudimentar şi facilitează mascarea corupţiei, cu o leşinată aparenţă de mecanizare.

BILIARDUL ŞI LUDOVIC AL XI-LEA

Un nume cert, de creator iniţial, în privinţa apariţiei biliardului nu vă putem da, dar un lucru este sigur: acest sport atât de răspândit, cu momente de virtuozitate, apropiindu-se adesea de ştiinţă, este creaţia aristocraţiei franceze, iar impulsul decisiv pentru răspândirea lui l-a constituit faptul că a fost adoptat cu o mare pasiune de regele Ludovic al Xl-lea (1461-1483), pe care, se pare, biliardul l-a ajutat, dându-i răgazul să poată gândi şi pune la cale marile realizări ale domniei sale, pe lângă semnificativul avânt economic: alipirea la coroana regală a provinciilor Anjou şi Provence, precum şi a ducatului Bourgogne, marea lovitură, întrucât primul deceniu al domniei sale a stat sub semnul contestaţiei din partea ducelui de Bourgogne, Carol Temerarul.

Nu-i paradă de cunoştinţe (nici o scofală, datele le-am luat din enciclopedii…), ci un argument al faptului că petrecerea timpului aşa-zis liber practicând un sport, chiar cu ardoarea etalată de al unsprezecelea Ludovic, poate fi folositoare pentru concentrarea absolut necesară luării unor decizii, în cazul nostru de natură politică, diplomatică sau militară, excelente.