Pentru mine, canotajul este ceva cu totul special, aici am întălnit la începuturile mele ca gazetar, aproape 50 de ani, mi-a si frică să spun asta, unii dintre cei mai importanţi oameni de sport, care mi-au dat nu atât cunoştinţe despre domeniu, cu o perspectivă, o viziune.

Nu mai spun că şi acum am prieteni şi prietene, că mi-e şi frică să uit pe cineva care ar putea citi asta, dar un Relu Dobincă, preşedinte la Olimpia, clubul care a “inventat” într-un fel, nu spun că singurul, selecţia ştiinţifică, a marilor anverguri, mergând după sportive, în special, in Bucovina natala, un Dan Popper, alt gen, mai puţin expansiv (culmea este că ambii veneau din volei…), la federaţie sau la COR, un introvertit Victor Mociani, discret şi puţin comunicativ, n-ai fi zis că poate domina asemenea caractere.

Apoi, mi-amintesc o după-amiază de vară la Snagov, eram într-un fel de turneu alături de cosmonautul Dumitru Prunariu, stăteam pe iarbă şi am văzut fetele venind de la sala de forţă, in hainele “de lucru”, apoi gătite şi fardate cu gust, ca la un eveniment, în sala unde am stat de vorba.

Acest contrast din primul contact în culise, apoi şi alte vizite, mi-au întărit convingerea atunci că următoarele Jocuri, de la Los Angeles vor fi rodnice.

Şi au fost, incredibil, atunci un prieten de la France Presse, cunoscut cu 3 ani în urmă la Universiada de la Bucureşti, a scris (atenţie, francez, zgârcit în laude), Marc Thibault, a făcut comentariul primei zile de canotaj, cu titlul “Spectatorii de la canotaj au invatat Imnul de stat al României”.

Se referea, evident, la cele 6 medalii de aur romaneşti, şi la cele 6 festivităţi de premiere, cu România onorata astfel. A fost o noapte de vis, mai ales că nu vedeam nimic la televizor, urmăream teleimprimatoarele agentiilor de presă şi nu-mi puteam stăpâni emoţiile.

În fine, să trecem la inventatori, la textul propriu-zis al acestui serial…

Trecem peste antica şi mereu prezenta Chină, cu ale sale întreceri de bărci cu fundul plat numite dragoane, lăsăm, pe mâna stângă, şi apele mâloase ale Nilului, iar pe cea dreaptă pe greci şi romani, cu toate că primul cronicar de competiţii de ambarcaţiuni a fost Vergiliu, în Eneida, şi ajungem în Anglia, unde, surpriză mare, nu celebra cursă Oxford-Cambridge (“The Race”, pur şi simplu, ieşiţi dintr-o încercuire, fără hrană de trei luni, membrii unui regiment britanic din războiul cu burii au avut ca primă întrebare, ca să vă faceţi o părere de popularitatea competiţiei, “Cine a câştigat the race?”) poate fi considerată în absolut creatoarea canotajului.

Antecedente au fost destule: primul concurs de canotaj cu premii, organizat la 1715 de un actor, Thomas Dogget, prima întrecere între unităţi de învăţământ, din 1775, cu vedete echipajele de la Oxford şi Cambridge, dar şi al Colegiului Eton (“La orele de sport de la Eton s-au pus bazele victoriei din al doilea război mondial”, ca să-l cităm, din memorie, pe Churchill), tot la Eton apare primul schif de 8 plus 1, făcut în 1811 din cedru, Oxfordul se revanşează în domeniul inovaţiilor în 1828, când Claspar, un student de acolo, inventează furcheţii şi portanţii şi aşa mai departe.

Totuşi, nu ai cum, dacă este să te fixezi la un singur moment, să nu alegi data de 10 iunie 1829, când, pe Tamisa, între podurile Putney şi Mortlake, pe distanţa de 6 838 m, s-a disputat prima ediţie a cursei dintre echipajele universităţilor din Oxford şi Cambridge, serbare populară, pornită după un pariu pe un rând de bere (neagră, că suntem în Albion), vie, mai vie decât oricând şi astăzi. Cursă care a dat un avânt deosebit acestei discipline, în care românii au făcut, şi ei, istorie, dacă ar fi să amintim doar faptul că Elisabeta-Uţa Oleniuc-Lipă a fost desemnată campioana absolută a secolului XX!

Dar mai mult decât atât: “The Race”, cursa de canotaj academic Oxford-Cambridge, este considerată de cvasimajoritatea istoricilor domeniului, drept momentul apariţiei sportului modern!