Este celebră expresia din ciclism, “la tete et Ies jambes” (“capul şi picioarele”), semnificând necesitatea, pentru victorie, a simbiozei dintre concentrare, psihic şi forţă. Am împrumutat-o şi noi (o dată nu se pune…) pentru a alege titlul la fotbal, traducând prin mintea şi picioarele.

Deşi o expresie fericită este tocmai aceea care nu trebuie explicată, noi suntem mai crispaţi, mai neîncrezători în puterea noastră de convingere prin sinteză şi vom mai prăpădi câteva rînduri.

Fotbalul, mai ales cel actual, are nevoie mai mult decât orice de creiere masiv vălurite, se joacă pe decimetru pătrat (o imagine de sus luată de o cameră de luat vederi arată clar că, practic, în cea mai mare parte a timpului cei 20 de jucători de câmp stau la 15 m de o parte şi de alta a centrului terenului, ia de găseşte tactica să pătrunzi prin junglă!), dar şi de picioare – plămâni, inimă, ficat, rinichi şi alte părţi harnice ale corpului uman – în stare, la nivel înalt, să reziste cu brio la 80-100 de meciuri pe an, imensa majoritate la intensitate maximă.

Acestea fiind zise, să vedem, totuşi, cine a inventat sportul cel mai popular din lume. Grea misie, că apar mereu declaranţi, de bună voie, ai paternităţii, mai nou chinezii. Foarte pe scurt, ceva asemănător cu fotbalul – în sensul că o sumă de bărbaţi alergau după o sferă din diverse materiale – a fost consemnat în Roma antică, cu circa 400 de ani înainte de Hristos, şi se numea harpastum.

Dar cu 300 de ani înainte chinezii demonstrează că ei jucau fotbal, numindu-l, ce-i drept, ciju-ciu. şi “vecinii” japonezi se înscriu la autorat, cu o lucrare plastică, în care însă nu se vede decât că nişte bărbaţi lovesc o sferă exclusiv cu capul (aşa că, mai degrabă niponii ar fi strămoşii headball-ului, dacă s-ar fi perpetuat mişcarea), distracţia numindu-se kemari, grecii, se putea fără ei, practicau hepiskuros, având şi primul cronicar “de fotbal” cunoscut, Antifan, un reporter “de culoare”, de vreme ce reproduce şi îndemnurile spectatorilor (mult diferite de cele de azi), vechi papirusuri din Babilonia, Egipt şi Persia descriu jocuri cu mingea, iar papuaşii, la sacrificarea porcului, umflau băşica, dându-le-o copiilor, care numaidecât o luau la şuturi.

Mai spre zilele noastre, italienii creează calcio, de la calceus, încălţăminte specială, joc cu mingea la care s-au dedat şi Michelangelo (invenţia este florentină), dar şi viitori papi Clement al Vll-lea şi Leon al Xl-lea, din familia de Medicis, sau Urban al Vlll-lea, francezii aveau la soule, cu o minge de piele umplută cu făină, iar în Anglia, chiar toată lumea juca fotbal, unul haotic, cu echipe formate dintr-un număr neprecizat, şi, deci, nelimitat de componenţi, “hurling over the country”, o goană bezmetică după o minge, care se lăsa cu răniţi şi chiar cu morţi.

Raţionali, englezii încep să pună ordine în această debandadă (interzisă de mai mulţi regi, o consemnează şi Shakespeare, într-o piesă, “Regele Lear”, vorbind despre un “base football player” – fotbalist, ce trebuie dispreţuit), dar momentul de graţie a fost un gest absolut spontan, celebru, de altfel: în 1823, pe terenul Colegiului din Rugby, elevul de 16 ani William Webb Ellis, sătul probabil de amestecătura la care participa, ia balonul în mână, îl strânge la piept şi fuge cu el spre gol, creând dintr-un foc două discipline: mai întâi rugby-ul îşi ia partea leului – balonul luat în braţe, denumirea localităţii, după care apare şi fotbalul, unde doar picioarele şi capul pot fi folosite la lovirea “obiectului”.

Prima echipă de fotbal a apărut în 1855 şi s-a numit “Sheffield United Cricket and Football Club”, iar pe 30 octombrie 1863, la “Freemason Taverne”, (Taverna francmasonului), de pe Green Street din Londra, şapte reprezentanţi ai celor mai importante cluburi îşi pun apostila pe actul de naştere al soccerului, cu regulamentul său succint şi complet, alcătuit din 13 reguli, pe documentul care a creat prima federaţie din lume, “The Football Asociation”. Restul se ştie, există miliarde, poate, de lucrări despre acest joc planetar. Totuşi, să mai consemnăm că fotbalul s-a născut popular, în 1872, la primul meci interţări, Anglia-Scoţia, of course, fiind prezenţi nu mai puţin de 4 000 de spectatori!