Am ajuns la o disciplină în care putem vorbi de inventatori, colectivi sau individuali, dar şi de re-inventatori, pentru că România, graţie unui geniu absolut, a reinventat pur şi simplu gimnastica!

Aici nu este vorba despre lucrurile obişnuite, aparate, model de abordare a antrenamentului, exerciţii, ci de o răsturnare totală a sportului numit gimnastică, de la abordarea selecţiei, la vârstă, la punctaj (după ce nota de 10,00 devenise prea abordabilă, s-au creat alte sisteme, proaste, după părerea mea, pentru că, sub aparenţa obiectivităţii, lucrurile s-au complicat, îndepărtând audienţa).

Revenind la noi, în mai puţin de o jumătate de secol, din cele 2 milenii ale gimnasticii, am devenit şcoala, iar în ultimii 30 de ani, pentru că, dintr-un mod complet greşit, anchilozat de a aprecia valorile, am devenit veritabila academie, universitate, sarea pământului în materie de antrenori, răspândiţi în toată lumea, goniţi în lumea largă, parcă, pentru a-i învăţa doar pe alţii.

Dar asta este altă poveste, să rămânem la tema serialului nostru, episodul de astăzi fiind ilustrat cu imaginea “Zânei de la Montreal”, ilustraţie a basmului “Tinereţe fără bătrâneţe…”

Avem de-a face, lesne de priceput, cu o disciplină veche de milenii, cu o dezvoltare fantastică în Grecia antică, de unde vine şi, iată, a rămas, şi numele (gymnos însemna “gol”, în sensul din “Playboy” al cuvântului).

În epoca modernă, merite extrem de importante au germanii, cu un veritabil cult pentru exerciţiul fizic (completare la cel militar…), ei fiind şi diabolicii inventatori ai ciudatelor aparate, dar şi teoreticieni de excepţie, o lucrare a lui Guts Muts, Gymnastik fur Jungend (Gimnastica pentru tineri) apărând în 1793. Cât priveşte aparatele (cele mai ciudate, cal, paralele, bară, bârnă şi inele) îl au ca autor pe neamţul Jahn, creator de şcoală, precum au mai fost şi Ling, în Suedia (dar mai mult ca adept al exerciţiilor libere, ca un demn urmaş al marelui pedagog elveţian Pestalozzi), Amoros, în Franţa, Clias, în Elveţia etc.

De fapt, gimnastica este sportul care se poate mândri cu cea mai veche federaţie naţională din lume, cea elveţiană, fondată în 1832, precum şi, firesc, a primei federaţii internaţionale, creată în Belgia, în 1881, cu preşedinte fondator Nicolas Cuperus.

Asta în ce priveşte istoria veche. Pentru că gimnastica are, practic, o nouă istorie începând cu 1975-1976, odată cu apariţia unei pubere senzaţionale, o româncă pe nume Nadia Comăneci, care revoluţionează din temelii această disciplină.

Nu neapărat prin rezultate – la numai 14 ani, 4 medalii de aur şi una de argint din 5 probe, în 1975, la Skien (Norvegia), desemnată cea mai bună sportivă a anului din lume, pentru prima şi ultima oară această cinste revenind unei gimnaste, primele – şapte! -note maxime, la JO de la Montreal, din 1976, anunţate de alte două cu câteva luni înainte, la Cupa Americii, cât prin răsturnarea întregului mod de a gândi şi acţiona.

De la scăderea vârstei concurentelor, la abordarea exerciţiilor, de la climatul de seră populată de câţiva cunoscători la băile de mulţime şi succesul senzaţional, de la ce vreţi dumneavoastră, până unde vreţi dumneavoastră, inclusiv refacerea programelor de calculator, care au arătat 1,00, în loc de 10, începând cu Nadia – şi, să nu uităm, Bela şi Martha Karoly – nimic n-a mai fost la fel în acest sport.

Culmea este că, aflaţi în pericol să prindă doar planul secund sau arlechinul (termen care desemnează “extremele” aproape culise ale scenei), şi băieţii s-au pus pe treabă, apucându-se la modul serios să facă mult mai mult pentru a nu rămâne decor. Se pare că le-a ieşit, mai ales în ultima vreme… (este vorba de inceputul anilor 2.000, n.m.LO…)