Încă o dată un grupaj de 2 discipline, dar sporturile de astăzi pot fi privite şi din alt punct de vedere, fiind total diferite: dacă unul exprimă în primul şi în primul rând forţă fizică, al doilea nu implică sub acest aspect absolut nicio dificultate. Şi totuşi, spun specialiştii extrem de bine documentaţi, aşa-numitele sporturi ale minţii, cu este şi şahul, implică un consum excepţional. Aşadar, mai întâi, halterele.

Dacă am pune pariu cu dvs. unde au apărut halterele ca sport, adică un exerciţiu având un scop -întrecere, verificare – am fi câştigat aproape sigur. Păi cine ar fi zis că gracilii chinezi, tot ei, au fost primii care au impus, în armată, în primul rând, veritabile concursuri de ridicare a unor obiecte de piatră de greutăţi diferite, după care se alcătuiau veritabile clasamente privind forţa unor întregi să le zicem divizii.

Mai rău, dacă am fi hapsâni, puşi pe căpătuială, am mai face o prinsoare, cam prin ce an indică documentele certe aceste “concursuri”. Iar câştigam – 3 600-3 500 î.Hr.!

În acest din urmă caz, pentru că majoritatea celor ce ar fi ridicat mănuşa s-ar fi gândit, nu fără îndreptăţire, la epoca lui Herakles, oricum la Jocurile Olimpice. Ei bine, ca o mare curiozitate, deşi ridicarea greutăţilor era o practică generalizată (unul pe nume Bybon ridica într-o singură mână un bloc de piatră cântărind 143 kg, ba există mărturii că a trăit printre concurenţii la JO antice un anume Eumasta, care a reuşit să ridice de la pământ un ditamai bloc de granit de 480 de kg), aceste exerciţii erau doar pentru pregătire, nu a existat în programul olimpic nici o probă despre care să putem spune: iată – măcar – strămoşul halterelor.

Am mai lungi acest mic capitol, dar titlul primei cărţi consacrate halterelor, de fapt exerciţiilor cu gantere, apărut încă la 1728 sub semnătura britanicului John Paugh ne-a vlăguit, ne-a dezarmat, ridicând prea sus ştacheta ştiinţifică, l-auzi-ia: “Tratatul filosofic teoretic şi practic al utilităţii exerciţiilor cu greutăţi pentru creşterea forţei muşchilor”.

GO:Poate, la o selecţie mai strânsă, cum de altfel ne-am propus, că n-avem încotro, go nu ar fi avut loc în această carte, dar ne-a părut rău de măcar cele 15 rânduri care ni s-au părut extrem de interesante. Este vorba de cel mai vechi sport de inteligenţă, iar problema istoricilor este legată de data apariţiei, că ţara este clară: China.

Unii cercetători sunt de părere că, pentru a contribui la creşterea IQ-ului fiului său (coeficientul de inteligenţă, v-aţi dat seama), împăratul Shun (2255-2206 î.Hr.) a cerut înţelepţilor din jurul lui crearea unui joc, acesta fiind tocmai go. Aceasta ar fi legenda.

Cronica, mai credibilă, evident, afirmă că jocul a fost inventat de Wu, vasal al împăratului Kieh Kwei (1818-1767 î.Hr), acelaşi Wu care a inventat şi cărţile de joc. După cum se vede, printre destule bune, chinezii aceştia au inventat şi destule nenorociri – cărţile de joc, iată, praful de puşcă şi suportul acestor rânduri, care vă pune la cazne -hârtia.

Oricum, Wu, se pare, nu a imaginat jocul chiar din nimic, în epocă existând table ca de joc, două la număr, una de 17 linii şi 17 coloane (în Tibet), alta de 19 linii şi 19 coloane, dar se pare că acestea aveau alte întrebuinţări, cum ar fi calcule astronomice sau matematice, dar şi ghicitul, pentru şamanii din vremea dinastiei Chou.

Documente care consemnează existenţa jocului de go sunt cu duiumul, inclusiv mutările din partidele de campionat naţional, le-am spune noi azi, adică cele disputate între provinciile (era să scriu “conferinţele”) din Est şi Vest, găzduite chiar de Curtea imperială. Ca să nu o mai lungim, să spunem că acum 1000 de ani (un mileniu, fraţi români!), au apărut şi primele cărţi de go…