Tot englezii, iată, se află şi la originea acestui sport, ba chiar intr-un fel care seamănă ca două picături de apă (sic!) cu ceea ce s-a întâmplat la rugby, o întâmplare, un gest de frondă. Şi, ca şi la rugby, tot de la fotbal s-au luat. Sa vedem!

Nimic mai simplu, în ce priveşte naşterea unui sport, decât în ce-l priveşte pe acesta. E-adevărat, totul a început dintr-o joacă, adică un anume domn William Wilson, antrenor de înot, din dorinţa de a face antrenamentele elevilor săi mai atractive – chiar aşa, nimic nu-i mai plictisitor decât să tot dai din braţe, să-ţi faci porţia de km şi să pleci acasă – a venit, într-o bună zi (excelent zis, se potriveşte expresia) la “London Swimming Club” cu o minge de fotbal şi, când lehamitea începuse să dea târcoale, a aruncat-o în apă, şi, cu câteva explicaţii simple, primele reguli, s-a încins o miuţă (chiar, se poate spune aşa şi la polo?).

Aşa s-a auzit, dacă permiteţi expresia, primul ţipăt al nou-născutului, deşi încercări mai fuseseră, tot cam atunci, prin 1869, şi, în funcţie de băşica folosită, s-a numit fie fotbal pe apă, fie handbal pe apă, baseball pe apă. Cert este că, pe bază de documente, primul meci de polo pe apă s-a desfăşurat fix la 14 iulie 1876, la “Bournemouth Premier Rowing Club”, club de canotaj, aşadar, de aceea limitele “terenului” erau două diguri, primul regulament a fost aprobat în 1884, în 1888 s-a disputat primul campionat din lume, dominat timp de mai bine de două decenii de Manchester Osborne Club.

Formaţie care va reprezenta Anglia la Jocurile Olimpice din 1900, de la Paris – polo pe apă devenind astfel prima disciplină de echipă prezentă la competiţia supremă. Pe care, normal, o şi câştigă, celelalte ţări în care pătrunsese sportul cu mingea pe apă – Belgia, Austria, Germania, Franţa, Italia, Ungaria, SUA – nu numai că nu aveau experienţa Albionului, dar jucau acasă şi după unele reguli proprii, la JO trebuind să se adapteze sistemului decis de organizatori.

Ar merge şi o scurtă paranteză, să ne tragem puţin sufletul, constatând că din acest sport, poate şi prin faptul că, practicându-l, te înveţi cu greul, îţi trebuie decizii rapide în condiţii, orice s-ar spune, nefireşti, mulţi foşti jucători au avut cariere interesante în alte domenii când “s-au lăsat”.

lată, poloistul brazilian Joao Havelange a condus decenii -cele mai fructuoase – Federaţia internaţională de fotbal, iar la noi foşti poloişti de mare performanţă sunt ba unul ministru, altul important om de afaceri, celălalt, încă de la 22 de ani, patronul unei firme puternice de consultanţă financiară şi experţi contabili, patroni de fel şi fel de firme, din toate domeniile. E o constatare interesantă, din care sociologii ar putea scoate un studiu deosebit. Că pe urmă au devenit dubioşi, în frunte cu brazilianul, asta e altă poveste…