De rugby v-am vorbit deja, când cu fotbalul şi gestul puştiului de 16 ani, elev al colegiului din orăşelul Rugby, William Webb Ellis, care a luat balonul în braţe în timpul unui meci jucat doar cu picioarele, astfel că viitorul pastor a pus, practic, bazele la două discipline, atunci, în 1823.

Ceea ce nu v-am spus este că oraşul amintit era în ţinutul Stanford, pe malul râului Avon, ceea ce, pentru cei familiarizaţi cu istoria literaturii, spune clar: Shakespeare, aici a fost patria marelui scriitor. Cât despre Ellis, el a intrat în conul de umbră al istoriei, dar un cercetător fanatic (cum o fi ajuns oare acolo?) i-a găsit mormântul tocmai în Franţa, în Alpii Maritimi, la marginea localităţii Menton.

După ce vom consemna sec câteva date-jalon, cum ar fi primul meci (echipa jucătorilor din Colegiul din Rugby, cu restul elevilor, acceptaţi de două ori mai mulţi, adică o partidă de 60 la 120), cronica fiind scrisă de un judecător în anul de graţie 1835, că în 1846 a apărut primul regulament, cu 37 de articole, iar la 27 martie 1871 s-a disputat primul meci internaţional (aţi ghicit, Anglia-Scoţia), pe terenul Universităţii din Edinburgh, confruntare dotată şi în ziua de azi, în cadrul Turneului (acum al celor 6), cu “Calcutta Cup”, singurul trofeu material în afara celui al învingătoarei competiţiei, celelalte – Tripla coroană şi Lingura de lemn fiind simple metafore, să ne permiteţi o succintă caracterizare personală a acestui sport, cel mai frumos şi cinstit dintre toate. Iertaţi-mă, e o părere pur personală, am si eu dreptul la asta nu?

Ei bine, rugby-ul este singura disciplină de echipe care poate reuni, reuneşte, din necesitate, toate tipurile fizice: mici şi îndesaţi, bătând uşor şi aşa suta de ocale, prăjini de 2 metri (mai puţin acum, de când cu liftul la margine) pentru linia a doua, plus trei bucăţi voinici ca bradul, între cele două tipuri de mai sus, pentru a închega grămada, cu linia a lll-a a grămezii.

Apare apoi un pişpirică, mijlocaşul la grămadă sau demiul de mele, cum îi mai ziceau nostalgicii plimbărilor şi bătăilor cu flori de la şosea, lângă Federaţiei, terenul-leagăn al sportului românesc, în funcţiune şi acum, urmat de un tip ceva mai zvelt, dar tot puţin impresionant, mijlocaşul la deschidere, uvertura, de obicei şi transformeur, pentru că are dimensiunile cele mai potrivite unui şuteur, apoi o întreagă trupă de domni bine făcuţi, dar nu fiare, aproape normali. Nu vorbim de un Lomu, un fenomen, neozeelandezul de peste 2 m, aripă cu 11 secunde pe suta de metri la 120 kg, ci de toţi ceilalţi aşa-numiţii treisferturi (troacari…), cu fundaş cu tot. Malacilor din grămadă li se zice înaintare, iar “fâşneţelor” din treisferturi li s-a pus eticheta de atacanţi. Ca să vedeţi şi dvs. despre ce este vorba.

Apoi, nu există pomană, nu ai voie să pasezi decât înapoi, să simţi solidaritatea grupului. Tot aşa, regula de bază a omului cu balonul este să atragă la el câţi mai mulţi adversari (câteodată îi frăgezesc muşchiuleţii nişte zdrahoni care, împreună, ating uşor greutatea unui jeep), tocmai pentru ca echipierii lui să fie, cât mai mulţi, liberi, să creezi avantaj grupului, sacrificându-te. Ehei, ar fi mai multe de spus, dar parcă la începutul prezentului subcapitol promisesem să fiu “scurt, scurt, amice, dacă mă iubeşti…”