lată un sport născut dintr-o ranchiună, o răzbunare, inventatorul lui, un slujitor indian la curtea unui împărat persan, umflat ca un curcan, dar îngrămădit rău, parcă ar fi modelul pentru zicala romanească: “Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”.

Aşadar, înţeleptul, care nu aveam cum să-l batjocorească deschis pe marele stăpân, că-l păpa gaia, a inventat un joc cu personaje obişnuite la o curte regală, în care cel mai neajutorat, bicisnic chiar, dar, ca dimensiuni şi aşezare, fălos nevoie mare, era – şi este la şah – regele. Ştie oricine, piesa cea mai neajutorată, mereu în nevoie de a fi protejată de slujitorii din jurul lui, este, la şah, regele.

Culmea este că bicisnicul suveran a fost încântat de noul sport al minţii, cerându-i creatorului acestuia să-şi aleagă răsplata. Este cunoscută dorinţa înţeleptului – boabe de grâu, de fiecare dată la pătrat, pentru fiecare spaţiu -pătrat… – al tablei de joc, când s-a putut constata că producţia de grâu a întregii Indii nu acoperea nici jumătate din spaţiul propus.

Legenda, cu marele ei sâmbure de adevăr, este consemnată aproape simultan în romanul persan Karmanak şi în poemul indian Bana, cam pe la anul 600 d. Hr., iar întâmplarea s-a petrecut între 606 şi 648, când a domnit rajahul Harşa. Alte documente, care confirmă totuşi, cu mici diferenţe, legenda, consemnează jocul de şah, ca mijloc de educaţie pentru floarea de la curtea Sasanizilor. în fine, şahul ajunge şi în Europa, pe filiera arabă, promotorii lui fiind matematicienii. Normal…