Ca şi baschetul, volley-ball-ul s-a născut în mintea unui singur om, tot profesor de educaţie fizică ajuns la disperare de lipsa de interes a elevilor săi pentru mişcarea organizată. Or, cum în şcolile americane bănuţul profesorului este condiţionat de numărul “clienţilor”…

Este vorba de William G. Morgan, iar locul faptei e prin preajma Springfield-ului, unde a apărut jocul cu mingea la coş: Holyoke, un orăşel la distanţă aproape egală de Boston şi Albany, în statul Massachusetts. Sportul propriu-zis este o transpunere a tenisului, iar prima denumire avea chiar rezonanţe franţuzeşti, îi zicea Minonette, ca o alăturare, în subconştient, de Jeu de paume.

Deosebirile le vedeţi şi astăzi, principalele fiind că fileul a fost şi este înălţat la peste 2 metri, iar mingea, de dimensiunile celei de baschet, dar mult mai uşoară, pentru că iniţial a fost folosită doar camera, şi aşa a rămas, este lovită doar cu palma sau pumnul.

Ca şi baschetul, noul sport – apropo, adus la viaţă în 1895, uitasem această precizare esenţială – beneficiază din plin, pentru răspândirea în întreaga lume, de activiştii YMCA (la Holyoke existând chiar o facultate a asociaţiei respective), care au dus voleiul (botezat astfel de un doctor, Halsted) în toată lumea, mai întâi în Asia – în ordine India, Filipine, China şi Japonia. în Europa, spectaculoasa disciplină ajunge abia odată cu soldaţii americani la intrarea ţării lor în primul război mondial, în 1917.

în fine, cu aproape 200 milioane de practicanţi în întreaga lume, voleiul se află printre primele 10 sporturi după acest criteriu, iar avântul luat de varianta sa de plajă îi asigură progresul.
* * *
Cu voleiul se încheie periplul nostru printre inventatorii celor mai trainice şi lucrative chestiuni derizorii de pe Pământ, sporturile. După cum aţi putut observa, am şi “sărit” destule discipline, dar nu din cauza faptului că nu le-am considera demne de măiastrul nostru PC, ci, pur şi simplu – cazul unora notorii, scrima, tirul sportiv, sania, schiul, de pildă – pentru că, fiind la origine şi în principal activităţi de largă răspândire practică, nu prea au inventatori, nu prea au momente clare în care să se poată spune: iată, din utilitate sau joacă a devenit sport, datorită lui Nea Cutare.

În altă ordine de idei, deşi au fost cazuri în care pe lângă “genitori”, cum zic italienii părinţilor, am amintit şi reformatorii, nu ne-am putut opri, din cauza spaţiului, asupra principalului exponent al acestei branşe: televiziunea, cea care a adus cele mai multe şi mai importante modificări în regulamentele jocurilor şi ale disciplinelor individuale, câteodată chiar dictatorial.

Supăraţi la început, acuzând vehement intruziunea nu de puţine ori de-a dreptul brutală a TV, oamenii de sport au fost primii care s-au adaptat noului, înţelegând, mai repede şi mai profund decât alţii, din alte domenii, necesitatea de a merge în ritmul progresului, chiar dacă se “atentează” la habitudinile vechi, unele, de secole. Este, iată, încă o dovadă a spiritului dinamic şi novator, educativ la urma-urmei de care dă dovadă sportul, iar anul 2004, declarat Anul educaţiei prin sport, ar putea fi oricare dintre anii trecuţi şi din cei ce vor veni…